«Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie» (Matei 6, 17-18)

Începând cu duminica de astăzi, suntem invitați de către Biserică să ne asumăm starea de postire, de asceză, de umilință, ca formă de pregătire pentru marele Praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Din păcate, s-a încetățenit ideea că lumea (sau chiar omul) poate fi schimbată prin revoluții sau manifestații publice.

Adevărata schimbare a lumii și, implicit, a omului, nu vine din exterior, ci întotdeauna din interior.

Postul ne ajută, creează ambianța și ne dă posibilitatea să conștientizăm că cea mai autentică, frumoasă și durabilă schimbare a omului vine dinlăuntrul său.

Acesta este rostul postului – să ne întoarcă, să ne răsucească înspre cele din lăuntrul nostru, să intrăm în adâncul inimii noastre, să vedem ce ar trebui să mai „grădinărim”. Purtăm nenumărate „buruieni” în sufletul nostru, hrănim foarte multe patimi, cărora le devenim sclavi (robi); adunăm mult întuneric în suflet. De aceea, Biserica a rânduit ca, pe parcursul anului, sufletul nostru, mintea noastră, să fie puțin mai atentă, să se aplece puțin mai mult înspre latura spirituală a vieții noastre.

Menirea postului este să ne schimbe, să ne facă mai conștienți de faptul că, pe lângă dimensiunea biologică, Dumnezeu ne-a înzestrat cu niște calități spirituale – avem un suflet, de care trebuie să ne îngrijim. Cele materiale, care sunt în jurul nostru, oricât de mult simțim că depindem de ele, nu ne împlinesc așa cum ne înnobilează și ne înfrumusețează sufletul realitățile spirituale.

Putem să avem mașinile cele mai de lux, case frumoase, moșteniri, să fim oameni înstăriți din punct de vedere material, însă, dacă în inima noastră nu este lumină, dragoste și liniște, nu ne vom putea bucura niciodată de toate acestea.

Propria conștiință ne spune că împlinirea adevărată a omului nu vine în mod exclusiv din cele materiale ci, mai ales, din lucrarea (nevoința) noastră de a ne apleca spre cele spirituale.

Noi am dat, inclusiv postului, o conotație mult prea materială și superficială. Credem că a posti înseamnă a renunța la alimentația de origine animală, sau îl gândim în logica unor restricții – că Biserica ne cere să renunțăm la ceva, ne interzice să mâncăm carne, lapte sau ouă. Și rămânem doar la această dimensiune, raportându-ne la post ca la o dietă, un regim alimentar, când acesta are mai mult un rol spiritual.

Evident, dimensiunea spirituală a postului este ajutată de postirea trupească. Însă, dacă nu vom alătura postului trupesc (de mâncare) și pe cel spiritual (duhovnicesc), nu ne vom schimba. Vom fi niște oameni care ne-am asumat o anumită dietă, pe o perioadă de timp (în cazul de față, 40 de zile).

Unii pot să își asume o asemenea dietă, fără componenta spirituală, o viață întreagă. Sunt atâția care au decis să nu mai mănânce carne, să nu mai consume nimic de origine animală, toată viața. Aceasta este o dietă foarte benefică pentru sănătatea trupului.

Însă, pentru noi, postul este mai mult decât o dietă, chiar dacă presupune și acest lucru. Este mai mult decât un simplu regim alimentar sau o anumită formă de abstinență de la anumite tipuri de mâncăruri.

Hristos ne spune, în Evanghelia de astăzi, că noi, atunci când postim, «să ungem capul nostru și să spălăm fața noastră», să nu ne lăudăm, să fie postirea noastră o lucrare lăuntrică, o lucrare interioară, de schimbare a vieții noastre. Hristos nu se referă aici la faptul de a nu posti.

De pildă, când suntem invitați la cineva, în perioada Postului Mare, și ne dă mâncare de dulce (de frupt), poate noi ne gândim că ar fi o formă de laudă să îi spunem celui care ne-a invitat că postim, că nu mâncăm de dulce. Nu este o formă de laudă. Pentru un creștin ortodox, care și-a asumat să-și trăiască credința, se știe că perioada Postului Mare (perioada de dinainte de Paști) este o perioadă de postire. Prin urmare, nu este nicio noutate.

Noi nu trebuie să facem caz de modul cum postim, și de cât de aspru postim. Dar, cu delicatețe și cu puțină fermitate, să ținem această rânduială a Bisericii. Nu noi ne-am luat această rânduială a postirii, ci Biserica este cea care a instituit-o. Este o formă de smerenie și de ascultare din partea noastră, să ne asumăm această perioadă de postire, care pe noi ne ajută.

Postul trebuie însoțit de mai multă rugăciune decât făceam în afara acestei perioade, să simțim dorința să ne rugăm mai mult, să simțim nevoia de a vorbi mai mult cu Dumnezeu, de a ne îndrepta mai mult viața.

Postul înseamnă renunțarea la ceea ce creează dependență (adicție) sau devine patimă (viciu) pentru noi, și de care ne este foarte greu să ne debarasăm. Viciul este cel care ne fură libertatea, ne creează o stare de disfuncționalitate în suflet, dar și la nivelul trupului.

Fiecare dintre viciile pe care noi le lăsăm să intre în sufletul nostru ne schimonosesc, ne urâțesc, chiar dacă ne plac. Sunt atâtea vicii cărora noi ne lăsăm pradă, ne lăsăm aproape hipnotizați de ele.

Sunt unii oameni care au viciul înjurăturii; nu se mai pot controla și, când se enervează, înjură în mod instantaneu, instinctual. După ce se liniștesc puțin, își dau seama ce au vorbit în mod mecanic, pentru că a devenit un viciu pe care nu-l mai pot controla.

Perioada Postului Mare este cea care ne disciplinează, ne ajută să ne desprindem de patimi, de păcat, și să devenim oameni liberi, așa cum ne-a creat Dumnezeu. Această perioadă de postire ar trebui să se prelungească toată viața, nu numai pe parcursul acestor 40 de zile. Este un start, o ambianță creată de către Biserică.

Omul care postește încearcă să-și demonstreze sieși că nu este sclavul mâncării. Societatea de consum în care trăim este una dominată de trupuri care se lasă ușor subjugate de tot ceea ce înseamnă mâncare. (așa-numiții gurmanzi, cărora le place orice le vei pune în farfurie). Una dintre problemele societății moderne este obezitatea. Sunt oameni din ce în ce mai supraponderali, care își pun în pericol sănătatea și, implicit, viața lor.

Postul, în sine, ne ajută să ne desprindem inclusiv de această raportare idolatră față de mâncare, să știm să ne disciplinăm în ceea ce privește modul nostru de raportare la aceasta. Este foarte greu, pentru că unui corp obișnuit cu mâncare foarte multă, îi va veni foarte greu să renunțe, pentru că s-a obișnuit astfel. Nu ne mai putem smulge din această patimă a îmbuibării pântecelui, despre care nu prea se vorbește.

Părinții filocalici, sfinții, sunt cei care vorbeau de păcatul îmbuibării pântecelui, când mâncăm și atunci când nu ne este foame.

Simțim nevoia să ne ducem să deschidem frigiderul, să punem ceva pe masă și să mâncăm, indiferent de oră, agresând astfel organismul, pe care nu-l lăsăm să respire, agresăm stomacul și celelalte organe interne ale trupului, și, la un moment dat al vieții, ne minunăm că devenim oameni bolnavi, pentru că nu am fost cumpătați, disciplinați, cu înțelepciune. Acest lucru este foarte greu, pentru că necesită o voință puternică.

De aceea, perioada de postire presupune un mod de raportare spiritual (duhovnicesc) la mâncare – să considerăm că mâncarea este un mare dar de la Dumnezeu, care ne întreține viața (funcțiile vitale). Dumnezeu nu ne cere ca prin mâncare să creăm o dezordine a funcțiilor noastre vitale, prin îmbuibare.

Sunt mulți oameni care spun că le este greu să postească, că nu pot să renunțe la un anumit tip de alimente. Însă, atunci când ne spune un medic că în trupul nostru s-a instalat o boală incurabilă și este nevoie să ținem un anumit regim, o facem cu mare ușurință, începând din următoarea secundă după întâlnirea pe care am avut-o cu medicul. Ne și minunăm noi, cei care, în întâlnirile noastre cu preotul (în Spovedanie), am fost îndemnați să postim, și ne-am scuzat foarte simplu, foarte senin: «Nu pot, părinte! Sunt un carnivor, sunt un gurmand, îmi place să mănânc, mi-e greu să postesc.» Evident, părintele duhovnic nu are cum să ne oblige în niciun fel, poate doar să ne ajute să înțelegem că ar trebui să ne raportăm la mâncare mult mai spiritual, mult mai duhovnicește.

Sau, cineva își propune să slăbească, și este în stare să nu mănânce nimic toată ziua, sau să mănânce un singur măr. Dar, dacă îi spui să postească, îi vine greu, pentru că nu înțelege sensul postului.

Părintele Episcop Ignatie a explicat diferența dintre post și dietă sau detoxifiere:

Pentru ce postim? Nu pentru că este o interdicție, o restricție, ci pentru că ne ajută, în primul rând spiritual, și apoi decurge și un folos trupesc, pentru sănătatea trupului nostru.

Unii spun că perioada postului este excelentă pentru detoxifiere. Să nu-i credem, pentru că, iarăși, rezumăm postul la o chestiune de dietă. Da, are și o asemenea funcție, mai face puțină ordine în organism, dar nu acesta este sensul postului.

Nu avem nevoie să ne ducem la un nutriționist, când începe perioada Postului Mare, să-l întrebăm cum ar trebui să postim, și să ne prescrie un anumit tip de alimente. Ne ducem la un nutriționist în momentul în care ne propunem să slăbim, sau avem o problemă de sănătate și, prin tipul de alimente pe care ni le prescrie, ușor-ușor se instalează o anumită ordine în organism.

Să nu ne scape niciodată din vedere dimensiunea spirituală a postului, care presupune rugăciune, foarte multă atenție la nivelul minții noastre, foarte multă stare de smerenie, și participarea mult mai intensă la slujbele Bisericii.

În perioada Postului Mare, slujbele sunt mult mai lungi. Este o diferență între Liturghiile din primele cinci duminici ale Postului Mare (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cu rugăciuni mult mai extinse, foarte profunde) și Liturghiile din perioada obișnuită, din cursul anului bisericesc, când se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Este mult mai multă rugăciune, o aplecare mult mai profundă asupra stării noastre spirituale. Ne interiorizăm mai mult.

Trebuie să reținem că schimbarea omului nu vine niciodată din exterior. Foarte rar se întâmplă, și atunci nu este o schimbare profundă.

Schimbarea omului vine din interiorul lui, când începe să lucreze mai mult, să-și facă o «revizie tehnică» a mecanismelor spirituale, să vadă unde sunt anumite probleme, disfuncționalități, și să se pună în ordine, prin postire. Ne autoanalizăm, facem o evaluare a stării noastre de sănătate spirituală, împreună cu duhovnicul, iar postirea ne ajută foarte mult.

Când postim, și mintea e mai clară, mai limpede. Avem capacitatea de a înțelege lucrurile mai adânc, mai profund. Când postim și suntem puțin flămânzi, nu mai avem chef de multă vorbă. Însăși postirea este cea care ne va învăța să tăcem, să ne asumăm această formă de postire a limbii, să știm exact când să vorbim.

Să luăm aminte la faptul că acestei perioade de postire trebuie să-i atașăm și componenta spirituală, duhovnicească. Să nu rămână doar o simplă dietă. Să ne rugăm puțin mai mult, să fim mai atenți cu noi înșine, să ne spovedim, să ne împărtășim (să ne hrănim cu Trupul și Sângele lui Hristos), pentru ca, în felul acesta, călătoria aceasta înspre Paști, să aibă drept finalitate propria noastră înviere. Să înviem din moartea păcatelor.

În încheiere, Preasfinția Sa a citit un text din Prorocul Isaia, care ne spune ce înseamnă postul cel adevărat, pe lângă cuvintele lui Hristos, Care zice «unge capul tău» (ai grijă de mintea ta) și «spală fața ta» (luminează-ți fața prin har, prin fapte, prin rugăciunea care se adună înlăuntrul tău).

«Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.» (Isaia 58, 4-8)

Oamenii care Îl au pe Dumnezeu în viața lor, au o lumină pe chipul lor, au o anumită seninătate a ochilor, și simțim o atracție când vedem un astfel de chip luminos. Ca să avem un termen de comparație, să ne imaginăm un om nervos, tulburat – are un chip de care ne este frică, ne inspiră groază, e terifiant, în contrast cu chipul unui om liniștit, care se roagă, care este bun, are înțelepciune, răbdare și ne este drag să-l privim – așa este chipul celui care postește.

sursa https://episcopiahusilor.ro/

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.