Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este un bun antidot la ceea ce suferă umanitatea. Este un antidot pentru neliniște și pentru prea multa vorbire.
În rânduiala ei, această Liturghie ne invită la tăcere și la multă liniște. De fapt, tăcerea este sine-qua-non legată de liniște.
În rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite sunt două momente concrete în care atât preotul, cât și cântărețul, în fața lui Dumnezeu, își asumă tăcere deplină.
Primul moment este atunci când Sfântul Trup și Sânge al Domnului este dus de la Sfânta Masă a Altarului înspre proscomidiar. Se sună din clopoțel, iar credincioșii se așază în genunchi, asumându-și starea de liniște dinspre gândurile și simțirile lor.
Al doilea moment este cel în care Sfântul Trup și Sânge este adus în procesiune, prin biserică, de la proscomidiar, și așezat, prin ușile împărătești, pe Masa Altarului.
De ce Biserica a rânduit ca în aceste momente să fie tăcere deplină? Pentru că trece Dumnezeu printre noi.
Sfântul Proroc Ilie, pe muntele Horeb, a primit încredințarea de la Dumnezeu că El se arată nu în vânt năpraznic, nu în fulgere, nu în trăznete, ci în adierea lină de vânt – care este aproape imperceptibilă, comparabilă cu vântul care mișcă frunza de plop.
Domnul vrea să ne învețe că El vine în sufletul nostru când este liniște, când ne asumăm nevoința de a nu vorbi mai mult decât este nevoie, când ne asumăm asceza nevorbirii.
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este un antidot pentru umanitatea suferindă de multă neliniște, de foarte multă agitație, de împrăștiere, de risipire și de foarte multă vorbire.
Este o inflație a cuvântului. Când asistăm la aceasta, în mod inerent se pierde și profunzimea lui.
Liturghia Darurilor ne invită și ne aduce aminte: «omule agitat și neliniștit, oprește-te din graba ta, din tulburare, și ia-ți răgazurile de liniște, de pace, pe care nu le vei putea dobândi dacă sporovăiești și vorbești fără rost».
Omul care vorbește foarte mult, încercând să fie în centrul atenției, este un om sărac spiritual, cuvintele lui sunt goale de conținut.
Omul care tace și «dospește» cuvintele în mintea și în inima lui, ne poate dărui profunzimea gândurilor.
Perioada Postului Mare ar trebui să trezească în noi setea după tăcere și liniște.
Ne putem da seama că postirea noastră este sinceră în fața lui Hristos în funcție de intensitatea dorinței noastre de a tăcea, de a ne interioriza și de a căuta, cu orice preț, liniștea lăuntrică. Pentru aceasta venim la biserică.
Oriunde ne-am întoarce capul, în această lume, este foarte multă rumoare, gălăgie.
Biserica este locul unde căutăm liniștea. Toate slujbele noastre reprezintă o luptă pentru câștigarea tăcerii și a liniștii pe care Hristos ne-o dăruiește.
Să ne debarasăm, în acest Post, de poliloghie, despre care Sfântul Ioan Scărarul spune că este «catedra slavei deșarte», a mândriei.
Omul care vorbește mult este un om mândru. Cel care vorbește puțin, echilibrat, măsurat, este un om smerit.
PS Ignatie, Episcopul Hușilor