“Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur!
Aceasta este izbânda vrăjmaşului. Casa, îmbrăcămintea, mâncarea şi multe alte lucruri sunt absolut necesare pentru buna vieţuire a omului. Deci trebuie să ne îngrijim pentru dobândirea lor. Aceasta nu este păcat. Aşa a voit Dumnezeu să rânduiască viaţa noastră. Diavolul, lucrătorul tuturor răutăţilor însă se osteneşte neîncetat să preschimbe orice bine în rău şi distruge grija binecuvântată, măsurată şi sănătoasă, într-una iraţională, continuă şi obsesivă, care întunecă mintea şi strâmtorează inima.
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa si aceştia în Noi să fie una… Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu dumnezeirea! Am căzut noi – S-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduiești pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire!
Fericit cel ce, luminându-și ochii inimii, Îl vede în sine întotdeauna pe Domnul ca în oglindă, că va primi ușurare de patimi și de gândurile viclene.
Fericit cel ce iubește cuvintele cele frumoase și bune și urăște cuvintele de rușine și stricătoare, că nu va cădea în robia celui viclean.
O persoanã plinã de râvnã pentru propãşirea poporului mi-a spus despre sine lucrul urmãtor: “Mi s-a fãcut milã de poporul din jurul meu, şi mi-a venit dorinţa de a-l face fericit. M-am gândit: O sã gãsesc mijlocul de a-i aduce îndestulare; fiind îndestulat, va fi paşnic, liniştit şi vesel.
Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.
Vai, ce încercare mă așteaptă! Cu adevărat, port chipul cucerniciei, însă nu și puterea ei. Cu ce obraz mă voi apropia de Domnul Dumnezeu, Care știe tainele inimii mele, fiind vinovat de atare netrebnicie?
Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”.
Creştinismul nu este o învăţătură fără sfârşit. Învăţătura aceasta e, ca atare, scurtă, însă viaţa după dreptarul acestei învăţături nu are sfârşit. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi: învaţă omul ceva şi după aceea începe să lucreze, nu învaţă la nesfârşit. Nici în creştinism nu învaţă toţi: trebuie să trăieşti, viaţa este învăţătura adevărată. Când începe cineva să trăiască creştineşte, atunci începe să intre creştinismul în el, atunci începe să cunoască omul creştinismul şi puterea lui.
Fericit cel pe care îl povățuiești cu dragoste, Doamne, că nu întorci fața Ta de la cei pe care îi iubești. Nu întoarce fața Ta nici de la mine, Doamne, ca să nu mă dea pierzării vicleanul.
Se povesteşte în Pateric că în Egipt era un păcătos care după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nu se păzea defel, ci îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în păcatele dinainte. De vreme, însă, ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia neputinţa, Domnul S-a milostivit de el şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis vedenia următoare:
„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu.” Aşa a grăit Domnul despre arătarea Sa pe pământ, despre faptul că El – Împăratul Împărăţiei celei de mântuire – deja a venit şi petrece printre oameni. Învăţând cu privire la acelaşi lucru pe cei iscoditori, El a spus cu un alt prilej: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21).
Ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai împlinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mântuitorului, unde El tâlcuieşte Legea Veche, umplând-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt înfăţişate faptele la care sunt îndatoraţi creştinii şi hotărâri în privinţe de însemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani,
Odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă.
Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi îi cheamă la veselie, şi cerul, şi pamantul, şi ingerii, şi oamenii, toată faptura văzută şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte. În mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?
Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceală faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc toţi cei care scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei mari vrăjmaşi: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.
“Pilda pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzătoare și de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit sa o întipărească in inimile noastre. (…) S-ar părea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lecţie.