Lupta noastră se duce în fiecare zi şi cu fiecare ceas.
Dacă faci reproşuri fratelui tău, sau îl judeci, sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
Dacă ai căzut în slava deşartă, sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul.
Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.
Domnul ne iubește fără sfârșit pe noi, păcătoșii, și dă omului pe Duhul Sfânt, și prin Duhul Sfânt sufletul cunoaște pe Domnul și își găsește fericirea în El, Îi mulțumește și-L iubește, și în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume și dorește cu tărie ca toți oamenii să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul Însuși dorește aceasta pentru toți.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în suflet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repede prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se smerească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă.
Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e totdeauna atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.
Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta e un lucru bun, iar Domnul primeşte rugăciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Domnul n-o ascultă.
Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum.
Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvintelor lui Hristos: “Învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea”, atunci lumea întreagă ar părăsi toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi n-ar mai căuta decât această ştiinţă cerească.
Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau.
Ce poate fi mai înălțător, mai splendid, mai minunat decât acest cuvânt izvorât din Duhul Sfânt prin persoana Sfântului Siluan Athonitul? Eu personal n-am citit cândva ceva mai sublim (alături de „Imnul Iubirii Sfântului Apostol Pavel I Corinteni c.13) și care să mă impresioneze atât de profund ca acest cuvânt al sfântului Siluan despre Iubirea Vrajmașilor. Cu siguranță acest cuvânt, întreg, poate ține loc de rugăciune, poate fi rostit oricând ca o rugăciune căci vibrează în el puterea iubirii dumnezeiești, rezonează direct cu sufletul omului (chiar cuprins de păcate).
Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care i-a arătat-o. Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele, şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh umilit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.
Păstrați harul lui Dumnezeu: cu el viața e ușoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste și bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu și merge ca printr-o grădină minunată în care trăiește Domnul și Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu și Îl iubesc prin mintea lor; tot așa și omul e după minte ca un înger.
Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt”, altul: „Nu te vei mântui”. Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, EL iubeşte mult pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi-ţi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nădejdea în nevoinţele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult.
Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată, despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.
Mulţi ani la rând, de marea croitorie a Mănăstirii răspundea Părintele Diadoh, monah întru toate pilduitor, meticulos până la tipicărie; iubitor al dumnezeieştilor slujbe, citit, liniştit din fire şi nobil în purtarea cu ceilalţi, el se bucura de cinstirea tuturor. Odată, de ziua numelui său, mergând la el l-au aflat în tovărăşia prietenilor săi duhovniceşti: unul din bătrânii duhovnici, Părintele Trofim şi Stareţul Siluan. Ce se întâmplase până la venirea mea nu ştiu, dar am auzit următoarele:
Duhovnicul povestea ceva ce citise într-un ziar şi, întorcându-se către Stareţul Siluan, l-a întrebat: