
Din amăgirea de sine izvorăsc toate păcatele





Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi de ce oamenii Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Scrieţi că iubiţi copiii din pricina minunatei lor recunoştinţe, care la cei mai în vârstă este tocită bine. Daţi exemple. Voi da şi eu măcar unul. Isidor, Mitropolitul Petrogradului, povestea deseori cum în copilăria sa era nevoit să umble desculţ. Un om pe numele de Petru s-a milostivit de el şi i-a cumpărat opinci din scoarţă de tei, care preţuiau cinci copeici. Această mică binefacere s-a întipărit atât de adânc în mintea lui Isidor, încât după cincizeci de ani, ca preot şi episcop, îl pomenea mereu pe binefăcătorul său, Petru.

Închipuiţi-vă un vapor falnic izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului şi începând să se scufunde. Ce vor face cei de pe punte? Unul se apucă de catarg şi caută să se ţină la suprafaţă; altul se agaţă de un butoi; altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă şi înoată. Cineva lasă la apă o barcă dar, în loc să pună îndată mâna pe vâsle, sta să încarce barca cu tot ce apucă de pe vasul care se scufundă.

De acolo, că Domnul Hristos Însuşi ne-a arătat aceasta, cu al Său cuvânt, cu a Sa Înviere, cu ale Sale multe arătări după moartea Sa.

Îmi scrieţi cu entuziasm cum vi s-a arătat Maica Domnului şi cum v-aţi îndreptat acum pe calea de nădejde a credinţei. Fetiţa dumneavoastră zăcea cu febră puternică. Aţi convocat un consiliu de doctori. Aceştia au examinat-o pe fată şi s-au retras ca să se sfătuiască. Dumneavoastră trăgeaţi cu urechea, înfiorată, la convorbirea lor. Unul dintre ei a spus că ar fi salvator dacă bolnava ar transpira. Ceilalţi considerau că este prea târziu. De deznădejde, vă frângeaţi mâinile şi plângeaţi.

Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă și ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte.

Mântuitorul Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsă. Au măsurat sufletul şi trupul, şi măsura sufletului s-a micşorat la o câtime de nimic. Au măsurat pe Dumnezeu şi L-au găsit mai mic ca omul. Au măsurat virtutea cu măsura succesului şi virtutea s-a ieftinit. S-au măsurat oamenii cu animalele împăunându-se pentru progresele lor.

Sfânta Scriptură ne învaţă limpede şi dă mărturie de necontestat că dumnezeieştile puteri cereşti comunică neîncetat cu lumea oamenilor. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe ne descoperă care sunt numele celor şapte sfinţi arhangheli, căpeteniile puterilor cereşti. Ele sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil, şi Varahiil, cărora, uneori, li se adaugă şi numele lui Ieremiil.

„Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau.


Fiecare zi de suferință, necaz și umilire vă va aducea veacuri și veacuri de fericire, fiindcă voi veți fi răsplătiți cu cetățenia îngerească în Împărăția Sa. Cel ce I se aseamănă lui Iisus în suferință, I se va arăta Lui și în slavă. Rănile și lacrimile voastre, acum ascunse, vor fi luminate de un soare ce nu apune niciodată. Înfrângerile voastre iluzorii pentru binele Sfintei Sale Evanghelii se vor preschimba în biruință triumfătoare ce nu va fi vestită de oameni, ci de îngerii lui Dumnezeu prin răsunetul trâmbițelor.

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.

Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!

Acest praznic dovedește marea slavă cu care Sfânta Maică a lui Dumnezeu este încununată în acea lume. În această zi ea s-a arătat în mare slavă și oamenii au văzut și s-au bucurat. Iar când s-a arătat oamenilor, pe brațele ei larg deschise a ținut un acoperământ de aur, ca să arate tuturor cum ea ocrotește pe oameni și îi acoperă de tot răul.

Nimeni nu se duce la doctor ca să se laude cu sănătatea, ci ca să descopere unde-i locul putred al sănătăţii sale. La fel, nimeni nu merge la duhovnic ca să se laude cu dreptatea sa, ci ca să descopere un cusur primejdios al dreptăţii sale. Când omul trece pragul doctorului, el lasă toată mândria înaintea uşii, pentru ca s-o ia din nou la întoarcerea printre oameni.