Aţi auzit cum se fericesc cei ce se nevoiesc şi cum se văicăresc cei ce se lenevesc? Acestea toate le cugetă şi te sârguieşte ca să te mântuieşti.
Să nu iei aminte la cei ce se lenevesc şi se desfătează, căci ca iarba degrab se vor usca. Să nu iubeşti veacul acesta, că îi împiedică pe cei ce-l iubesc şi puţină vreme îi veseleşte, dar îi va trimite goi în veacul acela.
“Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri.
Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece.
Aşa cum lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Domnul mergea împreună cu ei pe cale [Le 24,32], aşa şi acum multor monahi inima le arde de iubire pentru Domnul, şi în duh smerit şi în iubire sufletul lor se alipeşte de Unul Dumnezeu.
Dar sufletul monahului împătimit după bani sau lucruri sau îndeobşte după orice lucru pământesc nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie, pentru că mintea lui e împărţită între Dumnezeu şi lucruri, iar Domnul a spus că nu putem sluji la doi domni [Mt 6, 24]. Tot aşa şi cu mirenii: mintea lor e ocupată de cele pământeşti şi nu pot iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubesc monahii.
Părintele Adrian Făgețeanu (n. 16 noiembrie 1912, Deleni (Cernăuți) – m. 27 septembrie 2011, București) a fost un important părinte duhovnicesc în Biserica Ortodoxă Română, membru al mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din București și deținut politic în timpul regimului politic comunist din România.
A trecut la Domnul la 27 septembrie 2011 la spitalul ”Dr. Marius Nasta” din București, la vârsta venerabilă de 99 de ani. A fost înmormântat sâmbătă, 1 octombrie 2011, în cimitirul Mănăstirii Lainici.
Un frate a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Oare pentru care păcat nu primeşte Dumnezeu rugăciunea omului?
Răspuns-a lui bătrânul: Pentru pizmă şi ţinerea de minte a răului, precum zice Domnul:
„Pocăinţa este spital ce curăţă păcatul, este dar ceresc, putere minunată care biruie, cu harul ei, şir de legi.
De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu alungă pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele beţivului, nu Se îngretoşează de închinătorul la idoli, nu izgoneşte pe hulitor, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în care păcatul se topeşte. Este de neapărată trebuinţă să cunoaştem mai întâi care este scopul lui Dumnezeu.
În societatea de azi, caracterizată de evoluţia necontrolată a ştiinţei şi tehnologiei, de decăderea civilizaţiei şi de criza valorilor, oamenii evită să pronunţe cuvântul «moarte», iar tot ce le aminteşte de ea este respins şi alungat cu orice preţ. Pentru omul contemporan, moartea este ceva negativ, o pierdere.
Auzim deseori zicându-se «l-am pierdut», în cazul unei persoane care tocmai a trecut la Domnul. Întrucât şi-a pierdut dreapta cunoştinţă despre moarte, omul încearcă s-o ignore, trăind astfel încorsetat în limitele unei vieţi nevrotice, lipsite de sens adevărat.
Să nu ne trudim să adunăm și să păzim la comori, în timp ce alții se amărăsc în sărăcie, ca să nu ne impute și să nu ne amenințe cu mâhnire dumnezeiescul Amos, cu aceste cuvinte: “Haideți acum, voi care ziceți: când va trece luna și vom vinde și Sâmbăta și vom deschide comorile”?
Săturarea aduce necumpătarea -, și traiul în moliciune pe paturi de fildeș și moleșirea cu cele mai de frunte miruri și îngrășarea cu viței de lapte din cirezi și iezi din turme și lovirea din palme la sunetul timpanelor și încă și mai mult convingerea că ceva din acestea este stătator și trainic.
Suferința
Suferința în vremurile noastre este limbajul comun al omenirii. Suferința este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă, fie că este o suferință de bunăvoie sau fără de voie. […] Și, desigur, atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare, vom primi totul și nu vom duce lipsă de nimic.
Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva.
Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.
În douăzeci şi patru de ore, afierosiţi măcar o jumătate de oră pentru a spune rugăciunea fără să ţineţi metania în mână. Să faceţi aceasta la orice oră, dar mai de preferat la orele 10-11 noaptea. S-o rostiţi cu implorare, rugător, plângător: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Cultivaţi aceasta şi veţi vedea ce rod va face. De la jumătate de oră o vei spune apoi o oră, dar ia aminte ca în acel timp nici telefonul să nu sune, nici să spui: „A, această treabă trebuie să o fac acum”, sau să te cuprindă somnul, sau vreun gând hulitor să treacă prin mintea ta.
Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec.
Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.
Silește-te pe cât poți să iubești pe tot omul. Iar dacă nu poți încă, cel puțin să nu urăști pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei disprețui lucrurile lumii.
Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar de păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbavești de rău.
Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.
Nu primi (în suflet) batjocura ce se aduce împotriva părintelui tău şi nu-l invita la tine pe cel care îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu se mânie Domnul pentru lucrurile tale şi să te piardă cu totul din pământul celor vii.
Omul nu este făcut de Dumnezeu numai pentru această lume a pământului. Ci această lume este pentru noi numai un câmp de luptă, un stadion de încercare a puterilor sufletești și trupești, din care creștinul – făcând bine și răspândind lumină în jurul lui – încearcă să iasă biruitor pentru ca să merite premiul, adică fericirea vieții viitoare și nesfârșite.
Pentru a ne descurca în această lume, ne sunt dați și ochii aceștia trupești, ca să vedem pe unde mergem, să ne informăm și să cunoaștem realitățile de aici și să ne bucurăm în chip nevinovat de toate lucrurile bune și frumoase care ne înconjoară.
Tot binele ce-l avem și-l facem este al lui Dumnezeu și vine de la Dânsul.
De aceea suntem datori a-I mulțumi pentru orice nevoință, pentru orice biruință a noastră și pentru toate binefacerile vădite și ascunse, deobște și aparte, ce am primit din mâna milostivă, cum este scris – ” În toate multumiți, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Iisus Hristos spre voi ” ( I Tes. 5, 18 ).
Să ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru a trimite pacea şi mântuirea întregii lumi, pentru buna sporire a sfintelor noastre biserici şi pentru unirea tuturor [drept-credincioşilor] într-o singură turmă.
Nu vă deznădăjduiţi în necazuri şi nu vă clătinaţi în ispite. Fiţi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe.