Cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte. Cel mai de preţ lucru pe care ţi-l oferă călugării, în mănăstirile ortodoxe, spre închinare şi sărutare, sunt sfintele moaşte. Marile catedrale s-au străduit să dobândească moaştele unor sfinţi spre a le păstra ca ocrotitoare şi binecuvântare dumnezeiască.
Sfintele moaşte dovedesc, o dată în plus, că, după lucrarea mântuitoare săvârşită de Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, omul se poate întâlni cu Dumnezeu, dumnezeiescul se poate uni cu omenescul, peretele cel din mijloc fiind dărâmat.
Creştinul, simplu sau cultivat, se apropie de sfintele moaşte pentru a le săruta cu evlavie, cu convingerea că se apropie de ceva care s-a sfinţit, de ceva ce poartă în sine urmele împărtăşirii de dumnezeiescul har, urmele atingerii de slava lui Dumnezeu. „Stai lângă mormântul mucenicului, îndeamnă în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur, dă drumul acolo la izvoare de lacrimi, zdrobeşte-ţi inima, ia şi binecuvântare de la mormânt! Ia binecuvântarea aceasta apărătoare în rugăciunile tale! Ai în minte necontenit istoria pătimirilor mucenicului! Îmbrăţişează coşciugul mucenicului! Stai lipit de racla lui! Izvorăsc multă binecuvântare nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor, şi coşciugele lor!“ („Omilie la Mucenici“).
Înfăptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea sfintelor moaşte trebuie văzută prin credinţa că există o legătură specială între sufletul unui sfânt şi osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că spiritul acestuia nu părăseşte cu desăvârşire trupul, menţinând astfel în moaşte o putere dumnezeiască. Credinţa că sfinţii rămân, prin această harismă, în osemintele lor, prelungind în ele o prezenţă a lor în duh, îi face pe credincioşi să se simtă în legătură personală cu ei şi, prin ei, cu Hristos. Credincioşii sunt convinşi că rugăciunile sfinţilor mucenici sunt ascultate de Bunul Mântuitor, de aceea săvârşesc rugăciuni stăruitoare înaintea moaştelor mucenicilor, pentru ca aceştia să mijlocească la Hristos-Domnul pentru ajutorul şi mântuirea lor. „Să venim, deci, necontenit la ei, să ne atingem de racla lor şi să îmbrăţişăm cu credinţă moaştele lor, ca să luăm binecuvântare de la ei. După cum ostaşii, când îşi arată rănile ce le-au primit în războaie, vorbesc cu îndrăznire cu împăratul, tot astfel şi mucenicii aceştia, când ţin în mâini capetele ce li s-au tăiat şi le înfăţişează, pot să dobândească îndată de la împăratul cerurilor tot ce voiesc.
Aşadar, cu multă credinţă, cu multă râvnă să ne ducem acolo pentru ca, primind multe şi mari comori şi de la vederea mormintelor acestor sfinţi şi de la auzirea luptelor lor pentru credinţă şi de pretutindenea, să putem termina după plăcerea lui Dumnezeu călătoria acestei vieţi şi să ajungem cu multă încărcătură la limanul acela şi să dobândim împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos“. („Omilie de laudă la Sfinţii Mucenici Iuventin şi Maximin, care au suferit mucenicia pe timpul lui Iulian Apostatul“, III).
În alt loc, marele arhipăstor al Constantinopolului, vorbind despre sfintele moaşte, le prezintă ca pe o comoară de mii de bunătăţi: „Vindecare de trupuri beteşugite, iertare de păcate, pieire de răutate, iertare de boli sufleteşti, rugăciune stăruitoare, îndrăznire către Dumnezeu, roade duhovniceşti, pline de bunătăţi cereşti. Roadele acestea se culeg mereu, şi mereu cresc la loc, niciodată nu părăsesc pe cei ce le cultivă. Pomii cei sădiţi în pământ dau rod o dată pe an; iar dacă nu-s culeşi, când vine iarna, îşi pierd frumuseţea lor, iar roadele se strică şi cad. Moaştele sfinţilor, însă, nu ştiu nici de iarnă, nici de vară, nici de silnicia vremii şi nici n-ai să le vezi vreodată lipsite de roade, ci totdeauna, cu toată frumuseţea lor. Nu le atacă stricăciunea, nici schimbarea vremurilor. Câţi n-am cules mii şi mii de vindecări din această sfântă raclă (a Sfântului Mucenic Iulian – n.n.) de când s-a sădit trupul acesta în pământ, şi rodul n-a pierit! S-au secerat lanurile, dar spicele nu s-au terminat! S-a scos apa din izvoare, dar vanele de apă n-au secat, ci curg, curg mereu şi nu se opresc, şi, lucru de minune!, apa ce izvorăşte e totdeauna mai multă decât cea luată. Moaştele Sfântului nu fac numai minuni, ci ne îndeamnă să şi filosofăm. De eşti bogat, de te mândreşti şi dacă-ţi este sufletul plin de îngâmfare, îndată-ţi potoleşti mândria şi-alungi îngâmfarea când vii aici, când vezi pe mucenic, când te gândeşti ce mare-i bogăţia lui faţă de bogăţia ta, şi pleci de-aici cu multă sănătate-n suflet. Dacă eşti sărac şi te socoţi dispreţuit, îţi râzi de bani şi de averi când vii aici şi vezi averea mucenicului şi, plin de multă înţelepciune, aşa te duci acasă! Şi dacă ar veni asupra ta necazuri, pagube, bătăi, vei căpăta de aici iarăşi destulă mângâiere când ai să vezi că tu nicicând n-ai suferit atât cât a suferit acel sfânt mucenic. Văzut-ai cât de multe sunt roadele acestor rădăcini? Văzut-ai că sunt duhovniceşti? Că se ating chiar de suflet?“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Iulian“, IV).
Incoruptibilitatea, buna mireasmă pe care o răspândesc, semnele deosebite pe care le vădesc, credinţa şi nădejdea în învierea şi viaţa veşnică, cu care se hrăneşte spiritul, sunt felurite căi prin care sfinţii slujesc după mutarea de aici prin moaştele lor.
Sursa: Ziarul Lumina