– Nu zicem rugăciunea cu atenţie; suntem împrăştiaţi la ascultare. Ce să facem, Preacuvioase Părinte?
– Dragă, din momentul în care ţi-ai revenit, înseamnă că nu te-ai pierdut! Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, dacă credinţa rămâne în picioare, dacă capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică! Repet asta de mai multe ori. Nu te pierde! Atunci când vezi că n-ai făcut ceva, nu eşti pierdut. Eşti încă pe poziţie bună.
Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi!
Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu ne spune că „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).
Cu ce iubire de mamă şi sfântă păzeşte sufletele şi trupurile noastre Sfânta Biserică, orânduind pentru noi posturi dese, care multora li se par, pentru neştiinţa lor, un fel de a le constrânge libertatea!
Prin înfrânare şi post însă, Biserica vrea să ne dea cea mai largă libertate spirituală; fiindcă neînfrânarea înrobeşte duhul nostru trupului, patimilor şi poftelor lui; trupul însuşi se îngreunează şi este doborât de boli.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 50
Evanghelia Chemării Apostolilor, Matei 4,18-23
Iar Iisus, umblînd pe lîngă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El. De acolo, mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţînd în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Părintele Petroniu Tănase de multe ori spunea pelerinilor: „Cum ți-ai pregătit aripile aici, așa o să zbori dincolo.”
Părintele Cleopa, vine și el cu o explicație care este pe cât de simplă, pe atât de cuprinzătoare, revelatoare și, cumva, înfricosșătoare, dar o frică sfântă, care va trebui să ne facă mai buni și să privim pururea la moarte, stare care este cea mai mare înțelepciune, cum spune Sfântul Vasile cel Mare.
Psalmul 6
1. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi.
2. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele;
3. Şi sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când?
4. Întoarce-Te, Doamne; izbăveşte sufletul meu, mântuieşte-mă, pentru mila Ta.
Toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine.
Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Știind Dumnezeu nătângia (prostia, nerozia, neghiobia) noastră, nu ne lasă părăsiți în întunericul necunoștinței, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispășirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi și orice altă suferință.
Sfânta Biserică, prin Legea Sa, adică prin pravilele canonice ale Sfinților Părinți, vorbește despre cei ce sunt opriți de la Sfânta Împărtășanie o vreme.
Aceasta îi îndepărtează de la Împărtășanie atâta timp cât nu se pocăiesc, pe cei ce au săvârșit ucidere cu vrere. De asemenea, sunt opriți toți cei ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau care au mers la vrăjitori, câtă vreme nu se pocăiesc.
Tot ce facem trece prin conştiinţă, deci ne face responsabili. Dacă simţurile sunt lăsate la întâmplare ajung la exces, dacă li se adaugă fantezia devin patimă, iar patima degradează şi distruge însăşi viaţa.
Concepţia materialistă, care pune la baza ei nesaţiul după plăceri, nu numai că nu oferă saţiul senzorial, dar în final îi distruge şi spiritual pe oameni, până când aceştia, epuizaţi în cele materiale, obosiţi în plăceri nestăpânite, nemulţumiţi, goi şi decăzuţi ajung a fi mai răi decât animalele, dezlănţuindu-se în dezmăţ şi denaturări ori în ură, mişelie şi bestialitate[1].
Ce înseamnă să împărţi bucata de pâine cu cel flămând ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos?
Înseamnă ca inima ta să răspundă cu împreună-pătimire la foamea şi la durerea lui, să trăieşti amarul lui ca pe al tău propriu, să suferi împreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos şi, în fine, să împărţi cu el ceea ce ţi-a trimis Domnul şi ai la îndemână. Ca veşnică pildă de ajutorare a celui bolnav ni se arată samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui rănit tot ce avea (Mc. 10, 30-37).
Doi dusmani apar in viata oamenilor, cand sunt trasi la raspundere pentru faptele lor cele rele: rusinea si teama. Rusinea de a nu fi dispretuiti si teama de a nu fi descoperiti si pedepsiti. Acesti dusmani au aparut in constiinta primilor oameni si apar in constiinta fiecaruia dintre noi, cand ne gandim sa ne apropiem de taina spovedaniei, de taina iertarii pacatelor.
Desi gresim si ne incarcam zilnic de multe pacate, facute cu vorba, cu mintea ori cu fapta, lasam sa treaca timpul si trec anii, pentru multi trece viata toata, fara sa se descarce de povara pacatelor si fara sa se spele de intinaciunea care se depune pe haina cea nevinovata a sfinteniei din noi, din clipa sfantului botez.
Suntem într-un cerc profan de discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe… De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu – Tatăl nostru al tuturor -, despre dragostea pe care ne-o poartă.. despre viaţa viitoare, răsplata cerească; de ce, oare?
Pentru că oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu.
A venit primăvara, e cald afără şi frumos; am început să ne îmbrăcăm iarasi cu haine mai subţiri şi mai lejere. Pentru mine ca băiat, marea problemă de acum şi până la toamnă este să-mi păzesc ochii de fetele pe care le voi întâlni cu privirea pe stradă.
Majoritatea covârşitoare a fetelor poartă pantaloni stransi pe trup şi se îmbracă foarte sumar vara, iar cele care poartă fuste, le poartă mulat sau mini. Tot acum se poartă maiouri, tricouri, bluze sau fuste transparente sau cu decolteuri si tăieturi adânci.
Acum, insa, vreau sa va spun ceva despre un lucru foarte practic pentru fiecare din noi, despre spovedanie. Pentru ca intreg acest Canon pe care l-ati auzit este, de fapt, o plangere: de-a lungul lui sufletul omenesc plange, recunoscandu-si vinovatia fata de Dumnezeu care l-a facut, l-a creat dupa chipul Sau si asemanarea Sa. In viata noastra spurcata adeseori intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi.
Prin tot ce facem, prin tot ce gresim cu cuvantul, cu gandul, cu faptele noastre, intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi.
Iubirea vrăjmașilor naște în suflet mulțime de roade. „Cel ce iubește din simțire lăuntrică pe cei care-l vorbesc de rău sau îl nedreptățesc sau îl urăsc și-l păgubesc și se roagă pentru ei ajunge în scurtă vreme la o mare sporire”, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care vede în iubirea de vrăjmași izvor de smerenie, de plâns duhovnicesc, al dezlipirii de lume, al nepătimirii și cale către contemplație.
Smerenia este nu numai o condiție a iubirii vrăjmașilor, ci și un efect al ei.
Nimic nu e mai frumos şi mai bogat decât pământul; iei un pumn de pământ, în acelaşi pământ pui sămânţa de fasole, porumb, grâu, sămânţă pentru toate florile, pentru toate miresmele, într-un pumn de pământ, acelaşi pământ. Şi tot din pământul acesta izvorăsc toate parfumurile florilor, toate culorile florilor… nu-i un miracol?
Pământul acesta este creaţia primară a lui Dumnezeu, minunea minunilor pe care a creat-o Dumnezeu, pământul. Şi pământul acesta şi-a păstrat calitatea şi acum.
Vrednicul de pomenire Bartolomeu Valeriu Anania – arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
Predică rostită în Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor) 10.06.2001.