„Deşi pare abstractă, credinţa e concretă. Deşi pare imposibilă, credinţa e reală. Deşi pare grea, credinţa e uşoară. Deşi pare oarbă, credinţa e lumină. Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.”
Astăzi au venit vreo două-trei studente și mi-au spus: ,,Părinte, faceți rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus:,,Mă voi ruga să treceți la examenele curăției”. „Ăsta este lucrul de bază. Toate celelalte se rânduiesc după aceea”.
Nu le-am spus bine? Da, astăzi e mare lucru să vezi pe fețele tinerilor modestia, curăția! Lucru foarte mare!
Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia, care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar aceastea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu.
Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.
Antonie cel Mare – Filocalia, vol. I, Editura Institutul de Arte Grafice „Dacia traiană”, Sibiu, 1947, p. 3
Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin cruzimea lor? Câinii, cărora li se aruncă o coajă, se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.
Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe. Pun început. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, totul va părea un joc sau o bătaie de joc.
Vezi că, atunci când apune soarele, se face întuneric şi beznă în lume şi nimic nu se vede, albul de negru nu se osebeşte şi cu neputinţă este a cunoaşte unde se află prăpastia sau drumul cel neted şi unde se găseşte pierzania sau locul ferit de primejdie.
Doi călugări tineri din Mânăstirea Sihăstria i-au cerut bătrânului un sfat duhovnicesc, iar el le-a spus :
– Să aveţi frica lui Dumnezeu şi să puneţi zilnic început bun. Cei care aţi schiopătat, îndreptaţi-vă; iar care nu aţi schiopătat, stăpâniţi-vă cu darul Domnului, să nu cădeţi. Că nu-i aşa de uşor a trăi, dar este tare greu a muri. Toţi cei care mor uită de viaţa aceasta şi în ceasul morţii văd înaintea ochilor numai cele ce le-au făcut, bune sau rele.
Să ai personal o relaţie cu moartea. Este unul din ţelurile vieţii noastre creştine: să ne obişnuim cu gândul la moarte, să ştim că ea există şi cum să reacţionăm în faţa ei. Apostolul Pavel spunea că-şi aşteaptă moartea, pentru că doar trecând prin moarte se va putea uni cu Hristos, dincolo de barierele trupului şi ale materiei, însă adaugă apoi: „Dar pentru voi ar fi mai bine să mai rămân printre cei vii, aşa că voi mai trăi încă…” Iată limita.
Pentru a-ţi agonisi virtutea neosândirii şi a nu ţine pizmă faţă de vrăjmaşii tăi, ci a-i iubi, a-i ierta şi a te ruga lui Dumnzeu din tot sufletul să fie iertaţi, chiar dacă te-au ocărât, chiar dacă te-au păgubit şi chiar dacă ţi-au pus şi viaţa în pericol de moarte, contemplă pe Domnul răstignit pe cruce.
La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.
Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Fiindcă mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gânduri rele, iar, mai mult, de cele hulitoare, pe care vrăjmaşul le aduce, drept aceea, de folos ne este ca să le cunoaştem pe ele şi să le deosebim, când sunt spre păcat şi când nu. Să ne deprindem a ne tămădui de ele şi să le izgonim.
Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel:
În știință să ne fie, că nu ne va mântui pe noi locul, dacă nu vom face voia lui Dumnezeu, ci pe fiecare îl mântuiește mintea cea cu bunăvoie către Dumnezeu.
Că nu este ajutor nici din dregătoria cea cinstită, nici din locul cel sfânt, pentru cel care nu face porunca lui Dumnezeu. Că, ce dregătorie este mai mare decât dregătoria lui Adam, cea fără de moarte, sau ce loc este mai frumos, decât Raiul, din care a fost izgonit Adam, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu?
Dimineaţa când vă sculaţi voi, câte ore vă rugaţi? Ia spuneţi, mamă! – Dar avem treburi, părinte. Zicem câteva rugăciuni şi plecăm. – ’’Văruit pe necârpit, bodaproste c-am gătit!“, îmi spunea o fată cum se roagă mama ei: ”Tatăl nostru, Care eşti în Ceruri… Mărie, hăi, ai dat mâncare la gâşte?…, sfinţească-se numele Tău…fată, hăi, ai luat rufele de pe sârmă? vie împărăţia Ta”.
Să fii cu inima bună, să fii o veselie a tuturor, să fii milostivă. Milostenia e ceva mult mai frumos, mai mare decât oricare dar şi talent care-ţi aduce satisfacţii văzute aici, adică pe loc. Să arunci măcar un zâmbet de soră unui sărac, dacă nu ai un ban pentru pâinea lui atât de nesigură.
Pâinea aceasta se numeşte pâinea îngerilor şi deci zâmbetul îngerilor. Personalitatea duhovnicească înseamnă ca tu să ştii de tine. Să ştii de ce se joacă piesa cu mustrări sau laude în faţa ta, pe seama ta. Să nu vinzi nimic din taină (tine) nici pentru mustrări nici pentru laude. E mai bine să nu fii nimic decât să fii eroul altora.
Părintele Sofian Boghiu: În raport cu Dumnezeu nu suntem singuri…
Înterviu realizat de Ion Lucian Ciucu în anul 2000. TVR-Televiziunea Română-Universul credinței.
Zavistia este dușmănirea pe nedrept, veșnică și nepieritoare, împotriva celui ce se bucură de un anumit bun.
Zavistia este o patimă cumplită, care duce la o asemenea rătăcire, încât face pe om să-și disprețuiască însăși mântuirea; zavistia întunecă cele bune.
Dumnezeu nu a dat la început primilor oameni zidiţi numai raiul, cum socotesc unii, nici nu l-a făcut numai pe om nestricăcios, ci cu mult mai mult şi înaintea lui, tot pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe pământ, ca şi cerul şi cele din el, aducându-le la fiinţă în cinci zile. În a şasea zi, a zidit apoi pe Adam şi l-a aşezat pe el domn şi împărat al întregii lumi văzute şi nici Eva nu era atunci adusă la existenţă, nici raiul, ci numai lumea aceasta fusese creată ca un fel de rai, nestricăcioasă, dar materială şi supusă simţurilor.