Să ne apropiem, așadar, strigând Celui ce ne-a făcut din lut: „Întoarce-Te, Doamne, din Cer, și milostivește-te spre noi, că noi suntem lut și Tu ești Cel ce ne-ai plăsmuit pe noi”.
Luați jugul bunătății, purtați povara cea ușoară, cea liniștitoare și plină de blândețe și odihna sufletelor. Căci este oglinda curată a slavei Atotțiitorului, Care ne preschimbă pe noi în chip al nestricăciunii, în duhul nestricăcios.
Despre puterea şi roadele adevăratei spovedanii, marele duhovnic rus, episcopul scriitor, ajuns sfânt, Ignatie Briancianinov, povesteşte următoarea întâmplare minunată petrecută pe vremea sa: În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se află un sat mare, Kubenskoe, care are câteva parohii. Preotul uneia dintre aceste parohii s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a văzut patul său înconjurat de mulţi demoni care se pregăteau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în iad. Atunci s-au arătat trei îngeri.
Arhimandritul Sofronie Saharov, cunoscut și ca Părintele Sofronie de la Essex, a fost ucenicul, biograful și îngrijitorul scrierilor Sfântului Siluan Athonitul. A întemeiat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experiența dureroasă a unei vieți mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creați după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă ființa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viața. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
De vom vorbi despre apostoli şi îi vom preamări, ar trebui de îndată să plângem văzând ce depărtare ne desparte de ei. Dar noi adesea nu găsim că ar fi vreo greşeală aceasta – şi trăim cu gândul că este peste putinţă să ajungem la o asemenea înălţime.
Iar dacă cineva ne-ar întreba de ce, de îndată vom argumenta aşa: „Acela era Pavel, acela era Petru, acela era Ioan”. Ce înseamnă, oare, că acela era Pavel, iar acela era Petru?
Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.
Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic.
Noi, creştinii, trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră”.
Domnul Însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-17).
Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc.
Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie” – este zis – „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi”.
Adam era în Rai, ca într-un port, şi s-a înecat (Facere III, 1-24); Lot era în Sodomă, ca pe mare, şi s-a mântuit (Facere XIX, 16); Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptățit (Iov II, 8), iar Saul era în mijlocul bogăţiilor și şi-a pierdut împărăţia – şi pe cea de aici, și pe cea de dincolo.
Nu te poţi apăra, spunând: „Nu pot să fiu și în lume, înconjurat de treburi, și să mă și mântui”. Ştii de unde ne vine acest gând? De acolo, că nu ne rugăm des și nici nu venim des la biserică. Oare nu vedeţi pe cei care vor să primească dregătorii de la împăratul pământesc, cum stăruiesc și cum pun pe alţii să intervină, ca să dobândească ce doresc? Aceste cuvinte le spun celor ce pleacă de la dumnezeieştile slujbe și celor care se pun la sfat şi pălăvrăgesc în timpul înfricoşatei şi Sfintei Liturghii.
„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit “. Pe acestea spunându-le, a strigat: „Cel ce are urechi de auzit, să audă! “.
Bogăţia nu face norocit, nici sărăcia nenorocit
Dacă vrea să zică cineva adevărul, nu acela este bogat, care posedă multă avuţie, ci acela, care nu are nevoie de multe.
Şi de asemenea, nu acela este sărac, care posedă puţin, ci acela care pofteşte multe. Deci dacă vezi pe unul, care încă multe doreşte, să-l socoti cu siguranţă de prea sărac, chiar de ar stăpâni cât de multe avuţii, şi iarăşi când vei vedea pe unul, care numai de puţin are trebuinţă, trebuie să-l socoti de cel mai bogat, chiar de nu ar stăpâni nimic; căci bogăţia si sărăcia trebuie a se judeca după plecările sufletului omului, nu după măsura averii.
Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos. – Dar firea mă sileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare.
Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea.
Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri […] prin aceasta atrage asupra-şi ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă. Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţă, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul? Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm.
Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):
– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?
– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.
Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:
Singurătatea este una din suferinţele cumplite, în special ale copiilor părăsiţi de părinţii lor şi ale bătrânilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-şi mai aduc aminte. Nu trebuie să vă spun eu adevărul asupra singurătăţii de care se resimt bolnavii din spitale: în numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casă, din mijlocul familiei, şi-l strămută năprasnic într-un alt univers, într-o altă cameră, cu o altă fereastră, cu o altă privelişte (dacă ea există), cu alţi oameni, cu alt limbaj, într-un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaşte şi cu care va trebui să se acomodeze. Nu suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, este importantă, ci şocul acesta al ruperii de viaţă normală şi aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viaţă.
Mai întâi a zis simplu că „a făcut Dumnezeu pe om” (Facere 1, 27), iar acum adaugă şi cum l-a făcut: „luând ţărână din pământ”. Deci, când auzi de ţărână, învață-te să fii măsurat cu cugetul, să nu socoteşti lucruri mari despre tine. Când te asaltează gândurile, înălţându-ţi inima şi umflând obiceiul aprinderii spre slavă deşartă sau simplu, din întâmplare sau şi din nişte întâietăţi şi isprăvi, să se aducă împotriva ta îndată aducerea aminte a plăsmuirii tale şi să pricepi că ai fost zidit şi că eşti în întregime ţărână şi naşterea ta este din pământul călcat de tine.