Adevărul îl poate vedea şi rosti numai omul liber. Omul liber este cel desprins de lume. Cel care nu este legat de o parte a lumii, ci care poate îmbrăţişa lumea întreagă.
Omul liber nu este târât de sentimentele lui, de simpatii şi antipatii, de interes. Pe toţi îi vede cu aceeaşi dispoziţie. Dispoziţia iubirii întru Hristos. Străinii sunt ai noştri şi ai noştri sunt străini. În felul acesta vine echilibrul.
Aceasta este pecetea dumnezeiască, ce pecetluieşte orice lucru şi orice fiinţă, de la cea mai mică, până la cea mai mare.
Numai prin puterea lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Acela care i-a pecetluit poate să desfacă toate peceţile.
Sporeşte încontinuu curăţia inimii, ca să ţi se ridice măcar pecetea unei singure taine din lume. Deoarece adevărul despre orice lucru este ca şi oglinda care nu se abureşte niciodată şi în care omul poate vedea frumuseţea lui cea cerească.
La spovedanie nu trebuie să spui acele păcate de care ai fost dezlegat la spovedaniile anterioare și pe care nu le-ai mai repetat, altminterea ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin spovedanie. Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoana cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci să te osândeşti numai pe tine.
Cei care se mărturisesc şi spun păcatul numai pe jumătate şi restul nu, cei care nu iau hotărârea de a spune tot păcatul, aceştia sunt cu un picior la duhovnic şi cu altul la păcat.
“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Când te scoli dimineața din somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă ziua pe care n-ai fi putut să ți-o dai singur și pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ți s-a dat și adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulțumire și de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru, cu atât mai mult vei sfinți ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în fața ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei.
Tristețea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu își trimite mai apoi harul său iar oamenii se liniștesc. Se liniștesc și se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtășanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului și să facă pomenirile rânduite de Biserică.
A se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost”. Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.
(…) pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, (satana) îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă aceştia că au căzut la laudă străină şi că în credinţa lor s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă. (…)
Deci nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască. Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi de iubirea de sine. Având iubirea fără minte, pe care ar vrea să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă.
“Sunați din trâmbiță la lună nouă, în ziua însemnată a sărbătorii voastre” (Ps. LXXX, 3). Poruncă profetică sunt cuvintele acestea! Dar citirile din Sfânta Scriptură, pe care le-am ascultat astăzi, sunt mai puternice decât sunetul trâmbiței și mai lămurite decât orice instrument muzical. Nu vestesc sărbatoarea premergătoare acestor zile.
Am cunoscut harul posturilor prin proorocul Isaia. Isaia a lepadat postul iudaic și ne-a arătat adevăratul post, spunând: “Nu postiți în judecăți și în certuri […] ci dezleagă toată legătura nedreptății” (Is. LVIII, 4,6); iar Domnul a zis: “Nu fiți triști […] ci spală-ți fața ta și unge-ți capul tău” (Mt. VI, 16-17).
Într-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proaspăt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăstirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat seama prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.
Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala e a te da beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.
Flămând am fost şi Mi-aţi dat de am mâncat, le va spune celor milostivi Domnul, la înfricoşătoarea Judecată. Te miri citind Evanghelia: „Când a fost Hristos flămând pe pământ?”. El nu vorbeşte doar de timpul când a umblat trupeşte pe pământ, ci de toate timpurile, până la sfârşit; nici doar de oamenii milostivi din acele timpuri, ci din toate timpurile.
Negreşit, o viaţă îmbunătăţită poate să ne ajute mult la săvârşirea poruncilor lui Dumnezeu, dar n-aş putea susţine că ea săvârşeşte totul. Ce tărie va putea să-i dea cuiva viaţa sa îmbunătăţită, când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu argumente din aceleaşi Scripturi? La ce-i va folosi mulţimea de sudori, când după acele osteneli cade, din pricina grozavei lui ne- ştiinţe, în erezie şi se desparte de trupul Bisericii? Cunosc mulţi oameni care au păţit aşa. Care-i câştigul strădaniei lui? Nici unul! Şi, la fel, nu-i de nici un folos o credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată.
Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia că Dumnezeu să ne mulţumească pentru că I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamă.
„În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine?
Să ne apropiem, așadar, strigând Celui ce ne-a făcut din lut: „Întoarce-Te, Doamne, din Cer, și milostivește-te spre noi, că noi suntem lut și Tu ești Cel ce ne-ai plăsmuit pe noi”.
Luați jugul bunătății, purtați povara cea ușoară, cea liniștitoare și plină de blândețe și odihna sufletelor. Căci este oglinda curată a slavei Atotțiitorului, Care ne preschimbă pe noi în chip al nestricăciunii, în duhul nestricăcios.
Despre puterea şi roadele adevăratei spovedanii, marele duhovnic rus, episcopul scriitor, ajuns sfânt, Ignatie Briancianinov, povesteşte următoarea întâmplare minunată petrecută pe vremea sa: În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se află un sat mare, Kubenskoe, care are câteva parohii. Preotul uneia dintre aceste parohii s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a văzut patul său înconjurat de mulţi demoni care se pregăteau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în iad. Atunci s-au arătat trei îngeri.