“Dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fraţii mei”, spune Sfântul Efrem în rugăciunea sa. Când începem să comparăm nevoinţele noastre cu cele ale aproapelui, vrăjmaşul poate să găsească mijloacele prin care să ne descurajeze.
Citim în Psalmii lui David: ,,Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ,,pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui.
Am auzit odată cum cineva, într-o cuvântare funebră, a strigat: „Veșnică să-ți fie pomenirea pe pământ!” Am fost mirat de această greșită interpretare a credinței noastre. Oare poate fi ceva veșnic pe pământ, unde totul trece grabnic ca o nuntă? Cu adevărat, de tot nimicnic bine dorim noi răposatului când îi dorim să-i fie pomenirea veșnică în această lume, care va lua sfârșit ea însăți.
Ia aminte să nu faci voia trupului tău, ci cu toată paza păzeşte inima ta, şi nu vei întâmpina greutăţi în păzirea poruncilor.
Ia seama la tine însuţi, păzeşte mintea ta, îndepărtează-te de obiceiurile lumii şi de toate grijile ei, dacă vrei să rămâi pe calea cea dreaptă.
Ah, cât de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în scrierile Prorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cât de des auzim poveţele învăţătorilor duhovniceşti. Însă cât de puţini sunt cei care le ascultă, cât de puţini sunt cei care se mântuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să îl asculte! Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l învaţă?
Creșterea noastră e din puterea lui Hristos sălășluit în noi. Fiecare vârstă duhovnicească a noastră e din puterea aceleiași vârste a lui Hristos, pe care o retrăiește în fiecare din cei ce se nevoiesc, așa cum mama retrăiește cu copilul vârstele lui, îndrumându-l în trăirea dreaptă a lor. Din Hristos cresc virtuțile noastre. Dar El însuși se arată crescând cu noi, împărtășindu-ne numai atâta putere pentru ele, câtă suntem în stare să folosim.
„Cunoaşteţi argumentul Mântuitorului Iisus Hristos: „Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu este mai uşoară decât necredinţa. Mai uşor este postul decât lăcomia şi luciditatea decât beţia. Mai uşoară este viaţa cu rugăciune decât fără rugăciune. Mai uşor este să faci milostenie decât să-ţi însuşeşti ceva care nu este al tău. Mai fericit este să sprijini viaţa altor oameni decât să o „denigrezi”.
Monahiei Eupraxia
Dragă Eupraxia! Pace ţie şi mântuire!
Iată ce scrie Ioan Scărarul în Cuvântul 4, cap. 44: „Dacă cineva va lepăda mustrarea dreaptă sau nedreaptă, de mântuirea sa se va lepăda, iar cine primeşte mustrarea, cu durere sau fără durere, va primi degrabă iertarea păcatelor.” E limpede că tu te-ai supărat din pricina scrisorii mele. A trecut jumătate de an, şi n-ai răspuns nici un cuvânt.
Unui student de la Academia teologică din Moscova
Studiul istoriei Bisericii trebuie însoţit de studiul, măcar pe scurt, al istoriei civile şi mai ales al vieţilor acelor Sfinţi Părinţi care au trăit şi au lucrat în epoca studiată, precum şi al scrierilor lor. Numai atunci studiul va fi viu şi rodnic – iar a studia numai scheme seci este lucru şi plicticos, şi de puţin folos.
La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vremea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor. Vrei să-ţi aduc un exemplu spre întărirea acestui lucru? Nişte oameni călătoreau pe o corabie cu pânze, străbătând aceeaşi mare. Şi călătorii îşi arătau unii altora lucrurile furate din multele jafuri pe care le săvârşiseră. Desigur, cârmaciul a observat toate acestea cu de-amănuntul, dar n-a făcut controlul hoţilor pentru lucrurile furate.
Venind vremea dumnezeieştii Liturghii, de este cu putinţă, grăbeşte a fi acolo la începutul ei şi intră în biserică cu însufleţire şi cu osârdnică dragoste. Mergi la locul tău şi fă aşa cum s-a spus mai sus despre slujba de dimineaţă.
Stai cu frică şi cu cutremur, zugrăvindu-ţi în cuget, în inimă şi în suflet pe Fiul lui Dumnezeu, Carele pentru fărădelegile tale S-a dat morţii şi S-a adus jertfă pentru mântuirea tuturor celor ce cred în El.
Olgăi C.
Mă voi strădui să răspund la nedumeririle dumneavoastră.
1) „Gândurile şi simţămintele” dumneavoastră sunt în mod vădit de la vrăjmaşul. Cel mai puternic mijloc pentru a scăpa de ele este să le descoperiţi duhovnicului.
2) Când apar, să spuneţi neîncetat: „Doamne, miluieşte!” sau Rugăciunea lui Iisus, până când vor pieri aceste insuflări drăceşti. Amintiţi-vă cuvintele: înconjuratu-m-au (dracii), şi întru numele Domnului i-am înfrânt pe ei.
Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.
Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.
Știm cu toții ce este supărarea, fiindcă am supărat și am fost supărați. Fără să îşi dea seama, oricine supără și oricine se supără se rănește pe sine însuși, întrucât se lipsește de soarele dragostei. Cel ce supără pe altul îşi rănește nu numai sufletul, ci și trupul: emoțiile rele nasc în om o încordare dureroasă a trupului, care se răsfrânge asupra metabolismului și dereglează viața. Cel ce face altuia supărare își face, în primul rând, supărare sieși. Și cel care se supără este însă nechibzuit și se rănește pe sine însuși.
Monahiei Eupraxia
Să fii sănătoasă, Domnul să te binecuvânteze şi să te îndrume! Să nu fii grosolană cu nimeni… poţi să îţi spui părerea, dar să nu insişti cu tărie. Cere de la Domnul înţelepciune şi stăpânire de sine. Să nu fii înţeleaptă cu mintea ta, altfel te vei face de ruşine. Apostolii şi sfinţii se lepădau de toate ale lor ca să dobândească ale lui Dumnezeu. Noi avem mintea lui Hristos, spunea Apostolul Pavel, poruncind să urmăm lui. Iar tu ai trăsătura asta: hop întruna cu ale tale! Peste tot, cu toţi, să te smereşti. Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar oamenii cu atât mai mult.
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1).
Vrei sa fii miluit de Hristos ? Miluieşte-i pe cei sărmani !
Iubirea de săraci şi iubirea de străini sunt două ramuri de măslin cu al căror rod se ung toţi, din care însuşi Domnul Îşi unge capul şi picioarele şi va răsplăti în împărăţia cerească pe acela care-L unge. Că adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: „Milostenia şi credinţa nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău şi vei afla darul, ca să gândeşti cele bune înaintea Domnului şi a oamenilor”.