Monahismul rămâne şi există pentru lume, pentru popor. Este un suport şi o realitate la care aleargă poporul dreptcredincios. Iar ceea ce trăieşte monahul, poporul, credincioşii cred ceea ce trăieşte el. Ei cred ceea ce părinţii monahi propun, adică Tradiţia Bisericii.
Munca, poziția socială ar trebui să nu aibă nicio importanță în relațiile dintre persoane. Privilegiul nu este pe plan exterior, ci interior; cel care iubește cel mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă cel mai mult, cel care se silește să împlinească cel mai mult poruncile, acela va fi cel mai aproape de Domnul. Este foarte important să vă eliberați mintea de orice gând de carieră. Nu există carieră în viața duhovnicească.
Monahul cugetă la legea Domnului ziua şi noaptea; de asemenea, el duce zi şi noapte un război necontenit cu neprietenul. El trebuie să cucerească şapte „întărituri”:
Prima întăritură – să-şi taie voia proprie.
A doua întăritură – să se predea ascultării de „bătrânul” [„stareţul”] său.
A treia întăritură – să se usuce pe sine însuşi de dragul lui Dumnezeu.
De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.
Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi.
Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea?
Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot; iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.
Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu nu în atârnare de omul care-l poartă.
“În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.(…)
Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuțile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
Despre minunata sălăşluire a lui Dumnezeu în om Domnul a spus ucenicilor Săi aceasta: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine… şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el si Ne vom sălăşlui în el”. Aceste cuvinte s-au împlinit la apostoli şi la toţi sfinţii. Apostolul Ioan scrie în prima sa epistolă: „Dumnezeu rămâne în noi. Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El în noi, din Duhul pe care ni L-a dat”. Apostolul Pavel afirmă despre sine: „Nu viez eu, ci viază întru mine Hristos”. Ce spunem? Nu aveau toţi apostolii pe Dumnezeu în ei? Din acea zi istorică, în care Dumnezeu Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei în a cincizecea zi după Înviere, toţi s-au umplut de Duhul Sfânt.
Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forţa. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuţii cu forţa, ci numai prin propria noastră voire.
Înţelege că eşti distras de gânduri. Ideea e că treptat vei recunoaşte aceste gânduri de cum se ivesc şi le vei respinge fără prea multă zarvă. Nous-ul stă precum o santinelă la intrarea în inimă, recunoscând gândurile pe măsură ce înaintează şi le loveşte.
Această stare de veghe este numită nepsis, „trezvie”, starea de veghe pe care Hristos a lăudat-o în pilda celor cinci fecioare înţelepte (Mt. 25,11-13). Marii lucrători ai rugăciunii sunt numiţi „neptici”, din cauza trezviei lor.
„Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă” (Matei 25, 27)
Creştinul este asemenea unui schimbător de bani
Aşa a grăit domnul către sluga sa cea leneşă şi aşa va grăi Hristos, Domnul nostru, fiecăruia dintre noi, când va veni la judecată şi va cere banii Săi cu dobândă.
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Ce se întâmplă în realitate în mintea şi sufletul celui internat într-un spital psihiatric şi care crede despre sine că este Hristos, cu adolescentul care ajunge la şcoala de corecţie pentru că a furat zeci de autoturisme, cu femeia ce este chinuită de dureri de cap cumplite, cu elevul ce refuză să înveţe, deranjând clasa cu crize de furie, cu un anumit angajat ce ratează o avansare importantă pentru că îi este frică să zboare cu avionul sau cu şoferul de autobuz care şi-a pierdut dintr-o dată capul, angajând autobuzul cu cei 50 de pasageri într-o cursă periculoasă şi lăsându-i la zeci de kilometri depărtare de destinaţia lor?
PUŢIN ŞI MULT
Cine nu se mulţumeşte cu un bine mic, acela crede într-un bine mai mare şi-l caută pe acesta. Cine nu se mulţumeşte cu un bine mai mare, acela crede în binele cel mai mare şi-l caută pe acesta. Dar cine nu se mulţumeşte cu binele cel mai mare, acela nu mai crede în nici un bine şi nici nu caută vreun bine. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală scăzută, acela crede într-o stare morală mai înaltă şi o caută pe aceasta. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală mai înaltă, acela crede într-o stare morală şi mai înaltă şi o caută pe aceasta.
„Să iubeşti pe aproapele tău, ca însuţi pe tine” (Mat 22, 38)
Pavel, ca model al adevăratei iubiri către aproapele
Sfântul Pavel, care, – deşi om, – s-a răpit pana la al treilea cer şi a întrecut pe îngeri şi pe Arhangheli, ne îndeamnă într-un loc, ca să urmăm lui şi cu dânsul lui Hristos, zicând: „Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11, 1). În alt loc dimpotrivă el tace despre persoana sa şi deodată ne duce la Dumnezeu, când zice: „fiţi următori lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” (Efes. 5, 1).
Scrisoarea 340 – Fiului Taleleu
Bine ai făcut că mi‑ai scris, fiule iubit. Căci ai arătat prin aceasta credinţa şi dragostea ta. Dar pentru ce îmi cânţi laude de care nu am parte nicidecum? Nu ştii că sunt păcătos şi simplu în cuvânt? Dar dragostea este foarte hoaţă, atribuind celor doriţi, din partea prietenilor, cele ce nu există. Aşadar, lăsând la o parte laudele, mai degrabă roagă‑te, fiule, să mă întăresc în Domnul şi să mă izbăvesc în tot chipul de cel rău.
Neputinţa ta trupească să o duci cu mulţumire către Dumnezeu şi nu te întrista pentru chipul în care a venit. Ştie Domnul să dea cele de folos fiecăruia, însă eu nu ştiu de unde ţi‑a venit[1]. Hula să fie dispreţuită şi [atunci ea] va trece mai repede, dar dacă înfricoşează, mai degrabă va rămâne, de care să fii izbăvit cu puterea lui Dumnezeu.[2] Chiar dacă se face multă asuprire din partea prigonitorilor, însă premiul este ceresc.