Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos. – Dar firea mă sileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare.
Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea.
Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri […] prin aceasta atrage asupra-şi ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă. Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţă, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul? Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm.
Bogăţia pare să aibă mulţi adepţi şi aspiranţi. Dar şi la masa săracilor, putem vedea acelaşi lucru; şi ei se bucură, iar desfătarea lor este una curată. Nu vă miraţi de spusele mele, nu spun aici cuvinte deşarte. Am să vă demonstrez prin fapte. Se ştia că plăcerea pe care cineva o simte la ospeţe nu atârnă numai de felul mâncărurilor, ci şi de bună poftă şi dispoziţie a comesenilor. De pildă, cel ce se aşează la masă fiind înfometat, va găsi o tot atât de mare plăcere fie că mănâncă o mâncare din cele mai simple, fie că mănâncă una deosebită, rafinată şi împodobită în fel şi chip.
Pentru ce, dar, amâni milostenia, pentru ce pregeţi sã împrumuţi pe Dumnezeu, când ai luat de la El atâtea daruri şi când mai aştepţi atâtea? Iatã ce ai primit ! Dumnezeu ţi-a plãsmuit trupul, a pus în tine suflet, te-a cinstit cu raţiune şi cu grai numai pe tine dintre toate vieţuitoarele de pe pãmânt; ţi-a dat sã te foloseşti de toate câte vezi; ţi-a dăruit cunoaşterea Lui, a dat pe Fiul Lui pentru tine, ţi-a dãruit botezul, plin de atâtea bunătăţi; ţi-a dat Sfânta Împărtăşanie; ţi-a fãgãduit împărăţia cerurilor şi bunătăţile cele negrãite. Când ai luat, dar, atâtea daruri şi încã mai ai atâtea de primit – voi spune iarãºi ce am mai spus – mai eşti, încã, zgârcit cu banii care azi sunt iar mâine nu sunt? Ce iertare vei avea?
„Iar ei, nebăgând de seamă, s-au duş: unul la holda sa, altul la negustoria sa” (Matei 22, 5)
Numai nebunul preferă bunurile pământeşti celor duhovniceşti.
Fierbinţeala este mare şi arşiţa verii foarte grea, dar râvna voastră, prin aceasta, nu a slăbit, şi dorinţa voastră de a asculta cuvântul lui Dumnezeu nu s-a înăbuşit. Aşa fac toţi râvnitorii şi adevăraţii cinstitori ai învăţăturii cereşti. Din dragoste către cuvântul lui Dumnezeu, ei suferă toate cu înlesnire, numai ca să-şi poată împăca această poftă nobilă şi duhovnicească; şi nici frigul, nici fierbinţeala, nici mulţimea treburilor, sau grămada grijilor, nici orice altceva nu poate să-i abată de la această râvnă.
Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
De va zice cineva: Profetul plângând (E vorba de Ieremia) a adus în lume o învăţătură strâmbă. Ne răpeşte libertatea zicând că aceea ce trebuie să facem nu atârnă de noi. Deloc: plângerile lui întăresc tocmai contrariul. După ce a zis: „Calea omului nu stă în puterea lui” – nu s-a oprit aici, ci a urmat: „Omul nu va merge şi nu-şi va îndruma mersul de la sine…” Ceea ce vrea el să zică, este că: Nu atârnă totul de noi. O parte de noi, alta de Dumnezeu.
Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu numai de bărbaţi, ci şi de femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţat purtarea de grijă a atâtor suflete, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărbaţi ! Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălţimea trupului (I Regi 10, 23); şi chiar cu mult mai înalţi ! Nu-mi căuta pentru preoţie oameni care întrec în înălţime pe ceilalţi numai cu un cap ! Ci pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoşi, ca să nu spun chiar ceva mai mult. E vorba de primejdii cu mult mai mari!
Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Lc. 9, 35)
După Pogorârea de pe Cruce a Domnului și îngroparea Lui, ucenițele Domnului, „Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus” (Mc. 15, 47). În timp ce în altă parte citim „Iar acolo era Maria Magdalena și cealaltă Marie, șezând în fața mormântului” (Mt. 27, 59-61).
“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui”. (Rom. 12, 19- 20).
De aceea zic vouă: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Mt. 6, 25)
Dacă înveţi toate câte ţi-a poruncit să le păzeşti, prin aceasta îi vei avea pe mulţi care să-ţi urmeze cu sârg. Căci după cum lumânarea, când este luminoasă, poate să aprindă mii de alte lumânări, dar fiind stinsă nici sieşi nu-şi va da lumină, nici pe alte lumânări nu va putea să le aprindă, aşa este şi cu viaţa curată: dacă lumina din noi este strălucitoare, vom face mii şi de ucenici, şi de învăţători, punându-ne înaintea lor ca un model. Căci nu vor putea atât să folosească vorbele mele, cât viaţa noastră.
Ceea ce ar trebui să vedem, nu este că dragostea de bogăţii ne asupreşte, ci că această asuprire este născută de nepăsarea şi trândăvia noastră.
Mulţi stau gata să spună că nu ştiu ce este argintul. Dorinţa de a-l avea nu-i de loc firească.
Să nu vă miraţi dacă Domnul numeşte îmbuibările spini. Nu vă daţi seama, pentru că patima vă îmbată. Dar cei sănătoşi ştiu că îmbuibarea strică mai mult ca spinii, că ea roade mai mult decât grija, că ea aduce grele suferinţe şi trupului şi sufletului.
„Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (In. XX, 19)
Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu îl îndepărtează mai mult de ceilalţi decât credinţa că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât avem nevoie unul de celălalt.