Aceasta să fie lucrarea voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune.
Eu cunosc un bărbat sfînt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decît aceasta:
”De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască.
Stăpânul cel iubitor de oameni, ca un tată iubitor, a izvodit leacul postului, ca să ne desprindă şi de plăceri şi să ne şi ducă de la grijile lumeşti la lucrarea celor duhovniceşti.
Avem Stăpân blând şi iubitor de oameni şi nu ne cere lucruri peste puterea noastră. Nici nu ne cere să ne abţinem de la mâncări şi să postim aşa de dragul postului, nici pentru asta să stăm nemâncaţi, ci ca să ne desprindem de lucrurile cele lumeşti şi să folosim tot răgazul cu cele duhovniceşti.
Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el.
Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei.
Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-am atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul.
„Pocăinţa este spital ce curăţă păcatul, este dar ceresc, putere minunată care biruie, cu harul ei, şir de legi.
De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu alungă pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele beţivului, nu Se îngretoşează de închinătorul la idoli, nu izgoneşte pe hulitor, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în care păcatul se topeşte. Este de neapărată trebuinţă să cunoaştem mai întâi care este scopul lui Dumnezeu.
Doamne, Dumnezeu meu, Cel mare și înfricoșat, și preaslăvit, Făcător a toată zidirea văzută și nevăzută, Cel Ce păzești așezământul Tău și dai mila Ta celor care Te iubesc pe Tine și păzesc poruncile Tale, Îți mulțumesc Ție acum și totdeauna, pentru toate facerile Tale de bine pe care mi le-ai dat, pentru cele arătate și pentru cele nearătate.
Ca și până acum, Te laud și Te slăvesc, și Te măresc, pentru milele Tale cele bogate și pentru îndurările Tale, pe care, în chip minunat, le-ai arătat spre mine, sprijininu-mă încă in pântecele maicii mele și întru toate îngrijindu-Te de mine și păzind, și ocârmuind, cu cuvioșie, cele ale mele, numai din bunătatea și din iubirea Ta de oameni.
Adevărat, ce este mai rău decât un beţiv care umblă împletecindu-se de colo până colo şi devine pentru cei neînţelepţi pricină de hulire a darurilor lui Dumnezeu?
Adevărat, nimic nu este mai îndrăgit de diavol ca îmbuibarea pântecelui cu multă mâncare şi băutură şi, în general, ca desfătările materiale, care-l preschimbă pe om în porc sau în ceva şi mai rău. Căci porcul, măgarul, câinele şi toate animalele necuvântătoare nu mănâncă şi nu beau niciodată mai mult decât au nevoie, iar omul cuvântător, cel cinstit cu chipul lui Dumnezeu, devine necuvântător, depăşind măsura.
Şi dacă-mi vei spune cum cutare este drept, este milostiv, este iubitor de oameni, sunt de acord. Nu se poate însă să nu fi făcut vreo greşeală. Ori va fi fost biruit de slava cea deşartă, ori de cârtire, ori de altceva.
Unul face milostenii, dar nu este curat. Altul este curat, dar nu face milostenii. Unul are o virtute, altul altă virtute. Fariseul postea, se ruga, nu nedreptăţea pe nimeni, ţinea legea. Însă era mândru.
Nu ştii că viaţa de aici este o călătorie? Oare eşti cetăţean? Nu! Eşti călător. Ai înţeles ce am spus? Nu eşti cetăţean, ci drumeţ şi călător. Să nu spui că am această cetate sau pe cealaltă. Nimeni nu are cetate. Ea se află sus, iar cele de aici reprezintă calea.
Deci mergem în fiecare zi atâta cât firea încuviinţează cu bucurie. Oare cineva adună pe cale bani? Cineva, pe cale, ascunde aur în pământ?
Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.
Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeşte la seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trage un prisos din osteneala lui?
Dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr, cine întru această viaţă petrecea în scârbă şi apoi ce a dobândit fiecare? Cât a vătămat pe Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus ea pe dânsul în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi un biruitor? Şi cât a folosit bogatului averea, celui ce era îmbrăcat în porfiră şi vizon? Cu adevărat, cu nimic.
Pentru că, unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt căpitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hrăneau la masa lui, şi unde-i masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat la mormânt, ca pe un tâlhar? Şi-şi ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigând cu glasul uscat de sete:
Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta, a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare încât fiecare om, pentru folosul lui propriu, să aibă nevoie de ajutorul altuia.
Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni, ostaşul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi țării sale.
Cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte. Cel mai de preţ lucru pe care ţi-l oferă călugării, în mănăstirile ortodoxe, spre închinare şi sărutare, sunt sfintele moaşte. Marile catedrale s-au străduit să dobândească moaştele unor sfinţi spre a le păstra ca ocrotitoare şi binecuvântare dumnezeiască.
Sfintele moaşte dovedesc, o dată în plus, că, după lucrarea mântuitoare săvârşită de Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, omul se poate întâlni cu Dumnezeu, dumnezeiescul se poate uni cu omenescul, peretele cel din mijloc fiind dărâmat.
“Fericitul Pavel, cel ce astăzi ne-a adunat pe noi şi a luminat lumea, în vremea chemării sale a orbit. Dar orbirea aceluia a făcut luminare lumii. Dumnezeu l-a orbit pe el, ca după aceea să vadă spre folos. Făcându-i aceasta, i-a dat dovada puterii Sale, i-a arătat cele ce vor să fie, l-a învăţat chipul propovăduirii şi învăţându-l cum trebuie să se lepede de toate şi, închizându-i ochii, să-I urmeze Lui.
Despre acestea şi Pavel striga: „De i se pare cuiva între voi că este înţelept, să se facă nebun, ca să fie înţelept”.
„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani”
(Ioan 5, 5)
Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci şi opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare.
Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât aurul şi decât toată bogăţia.
„Şi pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîinea şi mulţumind, a frînt şi a dat ucenicilor Săi, zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu”. Şi luînd paharul şi mulţumind, l-a dat lor zicînd: „Beţi dintru acesta toţi; acesta este sîngele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”
“Vai, cît de mare e orbirea vînzătorului! S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „După pîine, a intrat în el satana (Luca 22, 3)”.