Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chinuieşti pe tine însuţi. Te dai în braţele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură din toate părţile; şi-ţi sfâşii liniştea.Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stăpânit de mânie? Ca şi nebunul furios care nu se bucură niciodată de linişte; care e fără încetare în fierbere, zi de zi furtuna gândurilor lui se înteţeşte şi îşi aduce aminte vorbele şi faptele celui care l-a jignit, îi aude numele? Se umple de grea mânie, ca fiara – şi se frământă în sine fără încetare, îl zăreşte numai? Iată-l căzut pradă groazei, tremurului, ca şi cum ar suferi cele mai mari rele. Îi vede vecinii, un veşmânt, casa, strada? Toate aceste privelişti sunt un chin pentru el.
Când iubim pe cineva, vederea veşmintelor lui, a casei, a străzii pe care stă, ne face de îndată să tresăltăm de bucurie. Asemenea, de vom vedea pe prietenul celor pe care-i urâm şi-i detestăm, casa sau strada lor, sau orice ar fi în legătură cu ei, totul ne sâcâie – şi fiecare din aceste lucruri este pentru noi cauză de răniri repetate şi usturătoare. Pentru ce, aşadar, asemenea împresurări, atâta chin, atâta asuprire? Chiar dacă răzbunătorii n-ar fi ameninţaţi cu chinurile iadului şi doar tortura care ne-o prilejuieşte dorul de răzbunare ar trebui să ne îndemne să iertăm greşelile celor care ne-au jignit.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia 2002, p.7