Pentru multe se cuvine să ne rugăm, pocăindu-ne de păcatele noastre nenumărate, însă neâncetată și de temelie trebuie să fie rugăciunea pentru ca Domnul să curățească inimile nostre de răutate, să ne dea marile virtuți creștinești: blândețea, smerenia, sfânta dragoste. Nicicând să nu uitați rugăciunea cea mai însemnată – rugăciunea pentru dobândirea dragostei! Rugați-vă pentru aceasta cum vă va pune Dumnezeu în inimă – de pilda, astfel:
Spuneți-mi, oare este ceva luat mai puțin în serios decât cuvântul? Uimitor, șocant, cum de nu pricep oamenii uriașa, colosala însemnătate a cuvântului omenesc.
Capacitatea noastră de a cuvânta ne aseamănă într-o măsură însemnată lui Dumnezeu Însuși. Domnul a zidit prin cuvânt toată lumea, cuvântul lui Dumnezeu are o putere enormă. Știți că prin cuvântul său Prorocul Ilie a înviat morți, prin cuvântul său a oprit ploaia, a închis cerul și a adus prin aceasta foamete, dar a facut și să se pogoare ploaie peste pământ.
În ce constă puterea cuprinsă în cuvânt? Să nu credeți că odată ieșit din gură cuvântul se risipește în văzduh și nu rămâne din el nimic. Nu este așa. Cuvântul trăiește, trăiește secole, mii de ani. Până acum răsună cuvintele pe care le-au rostit marii Proroci ai lui Dumnezeu, care au trăit cu multe veacuri înainte de Nașterea lui Hristos. Marile cuvinte ale lui Moise, marile cuvinte pe care le-au spus cândva Sfinții Apostoli, care au ieșit din gurile nevoitorilor lui Dumnezeu, învățătura Bisericii, traiesc de-a lungul a mii de ani. Iar de vreme ce cuvântul trăiește mii de ani, înseamnă că el este extrem de important. Ieșind din gurile noastre, cuvantul acționează întotdeauna, extrem de profund, asupra oamenilor din jurul nostru, ba chiar și asupra celor aflați departe.
Orice cuvânt bun, înțelept, trăiește în inimile omenești și aduce roade bune pentru mulți ani. Orice cuvânt rău – clevetire, minciună, vorbire de rău – trăiește, de asemenea, foarte mult, prinde rădăcini în mințile, în inimile oamenilor de aproape și de departe, le orientează gândurile și dorințele. Auzind cuvintele noastre rele, aceștia sunt otrăviți de ele și, la rândul lor, rostesc cuvinte la fel de rele și otrăvite.
Cuvintele înțelepte și harice ale sfinților zidesc dreptatea în lume, fac un bine veșnic, pe când cele rele și păcătoase aduc necinste, ură, aduc o uriașă vătămare celor din jur și chiar omenirii întregi.
Cuvintele vii se propagă ca undele radio, se propagă prin spațiu și se revarsă în inimile și în mințile oamenilor. Cuvintele sunt o uriașă putere, care îi unește pe oameni sau îi desparte – îi unește atunci când cuvântul este plin de dreptate și adevăr, îi desparte atunci când este plin de clevetire și răutate față de ei. Dacă oamenii ar fi lipsiți de cuvânt, ar semăna cu animalele, și viața omenească s-ar duce de râpă.
Iată cat de mare, cât de adâncă este însemnătatea cuvântului omenesc.
Sf. Luca, arhiepiscopul Crimeei, Cum să biruim mândria, Editura Sophia, București, 2010
Fiecare faptă bună, fiecare rugăciune din inimă lasă o urmă adâncă și binecuvântată în sufletul omului, îl luminează! Harul lui Dumnezeu dat nouă pentru orice faptă bună ne întărește, ne ajută să mergem pe calea dreptății, pe calea binelui.
„Pe voi toți câți credeți în Domnul vă cheamă să-L urmați, să ridicați povara Lui, crucea Lui. Nu vă temeți, deci! Înaintați cu îndrăzneală! Să nu vă înspăimânte atacurile diavolilor, care vă împiedică să mergeți pe acest drum. Scuipați-l pe diavol, alungați-l cu crucea Domnului, în numele Lui. Priviți în înălțime și Îl veți vedea pe Însuși Domnul Iisus Hristos, care umblă împreună cu voi și ușurează drumul vostru. Amin.”
Nu putem educa un copil mic fără să-l pedepsim deloc. Trebuie să vă amintiţi că fac o foarte mare greşeală părinţii care sunt îndrăgostiţi de copiii lor mici, se extaziază de ei, le iartă totul, nu îi pedepsesc niciodată. Despre aceştia, înţeleptul Sirah a zis: răsfaţă-l pe copil, şi te va înfricoşa (Sir. 30, 9).
Oare putem gândi că florile care ne mângâie privirea strălucesc de frumusețe doar ca să atragă cu culorile și mirosurile insectele pentru polenizare? Sigur că nu! Frumusețea strălucește în toată lumea, și Dumnezeu ne-o arată chiar și în cele mai gingașe, în cele mai slabe ființe. N-ați văzut ce frumusețe delicată, blândă, curată, emană petalele și corolele florilor de nu-mă-uita, de toporași, albăstrele, ghiocei și ale multor altora? N-ați simțit câtă curăție și frumusețe se află în aceste mici creații ale lui Dumnezeu? Nu v-ați gândit că aceste floricele ale lui Dumnezeu ne învață curăția și blândețea, de care ele sunt pline?
Gândiţi-vă cât de cumplit este lucrul acesta, ce răspundere grea purtaţi înaintea lui Dumnezeu dacă nu vă educaţi copiii în obiceiurile creştineşti.
„Dar cum trebuie să-i creştem?”, veţi întreba.
Aşa cum îşi creşteau copiii vechii creştini, creştinii din primele veacuri. Aceştia îi învăţau din cea mai fragedă copilărie cu rugăciunea, cu biserica, cu posturile, cu Tainele bisericeşti, îi învăţau să citească după cărţile Sfintei Scripturi, niciodată nu-şi lăsau copilul să se aşeze la masă fără să se roage.
Oare noi nu avem probleme cotidiene? Putem să ne ocupăm numai cu rugăciunea? S-ar părea că această cerință este imposibil de îndeplinit. Nu, ea poate fi îndeplinită, fiindcă Domnul Iisus Hristos nu cere nimic imposibil de îndeplinit de la noi.
A te ruga neâncetat nu înseamnă doar a sta la rugăciune, a citi rugăciuni, a face metanii, a merge mereu la biserică.
Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).
Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem – să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?
Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită.
Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele.
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat.
Ce înseamnă această judecată particulară?
De duhul unei forţe grandioase sunt pătrunse masivele montane învăluite de nori întunecaţi şi valurile oceanului bântuite de furtună, care năpădesc asupra stâncilor de pe ţărm.Duhul veşniciei şi al nemărginirii se revarsă în sufletele noastre de la miliardele de stele ale cerului nopţii.
Câtă bucurie şi pace ne aduc culorile blânde ale răsăritului şi câmpiile şi lacurile învăluite de lumina lunii! Natura vădeşte valoarea supremă a frumuseţii morale şi repulsia faţă de urâţenie în ochii blânzi şi curaţi ai oamenilor buni, în înfăţişarea respingătoare a răufăcătorilor şi a infamilor.
Prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu.
Oricât de îndoielnic li s-ar părea celor necredincioşi, noi afirmăm că prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu stă numai în putinţa celor sfinţi.
M-a întrebat un prieten zilele trecute de ce să se facă și de ce să nu se facă tuturor oamenilor minuni de către Hristos – Care este Adevărul personal -, de către Maica Domnului, de către Sfinți și alți mijlocitori și rugători. De ce un om să fie vindecat de cancer, iar altul să se opărească, să-l doară și să sufere trupește mereu…? Dorește așa ceva Ιubitorul de oameni Dumnezeu?
Mai întâi de toate, Dumnezeu nu se face sâcâietor/stânjenitor și nu este „complexat” ca noi.
Nu putem decât să ne minunăm de noblețea sufletului acestui om sfânt. Calomniile, suferinţele, peripeţiile incredibile, anchetele istovitoare, întemniţările, torturile, deportările, episcopul Luca le-a răbdat cu mare simplitate şi încredere în voia lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, arhiepiscopul Luca nu s-a resemnat, ci a acceptat suferințele, continuând cercetarea și fiind om de știinţă valoros și un chirurg de geniu.
Ce înseamnă să împărţi bucata de pâine cu cel flămând ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos?
Înseamnă ca inima ta să răspundă cu împreună-pătimire la foamea şi la durerea lui, să trăieşti amarul lui ca pe al tău propriu, să suferi împreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos şi, în fine, să împărţi cu el ceea ce ţi-a trimis Domnul şi ai la îndemână. Ca veşnică pildă de ajutorare a celui bolnav ni se arată samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui rănit tot ce avea (Mc. 10, 30-37).
În viaţa noastră duhovnicească şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii.
Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice.