Nu putem educa un copil mic fără să-l pedepsim deloc. Trebuie să vă amintiţi că fac o foarte mare greşeală părinţii care sunt îndrăgostiţi de copiii lor mici, se extaziază de ei, le iartă totul, nu îi pedepsesc niciodată. Despre aceştia, înţeleptul Sirah a zis: răsfaţă-l pe copil, şi te va înfricoşa (Sir. 30, 9).
Oare putem gândi că florile care ne mângâie privirea strălucesc de frumusețe doar ca să atragă cu culorile și mirosurile insectele pentru polenizare? Sigur că nu! Frumusețea strălucește în toată lumea, și Dumnezeu ne-o arată chiar și în cele mai gingașe, în cele mai slabe ființe. N-ați văzut ce frumusețe delicată, blândă, curată, emană petalele și corolele florilor de nu-mă-uita, de toporași, albăstrele, ghiocei și ale multor altora? N-ați simțit câtă curăție și frumusețe se află în aceste mici creații ale lui Dumnezeu? Nu v-ați gândit că aceste floricele ale lui Dumnezeu ne învață curăția și blândețea, de care ele sunt pline?
Gândiţi-vă cât de cumplit este lucrul acesta, ce răspundere grea purtaţi înaintea lui Dumnezeu dacă nu vă educaţi copiii în obiceiurile creştineşti.
„Dar cum trebuie să-i creştem?”, veţi întreba.
Aşa cum îşi creşteau copiii vechii creştini, creştinii din primele veacuri. Aceştia îi învăţau din cea mai fragedă copilărie cu rugăciunea, cu biserica, cu posturile, cu Tainele bisericeşti, îi învăţau să citească după cărţile Sfintei Scripturi, niciodată nu-şi lăsau copilul să se aşeze la masă fără să se roage.
Oare noi nu avem probleme cotidiene? Putem să ne ocupăm numai cu rugăciunea? S-ar părea că această cerință este imposibil de îndeplinit. Nu, ea poate fi îndeplinită, fiindcă Domnul Iisus Hristos nu cere nimic imposibil de îndeplinit de la noi.
A te ruga neâncetat nu înseamnă doar a sta la rugăciune, a citi rugăciuni, a face metanii, a merge mereu la biserică.
Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).
Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem – să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?
Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită.
Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele.
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat.
Ce înseamnă această judecată particulară?
De duhul unei forţe grandioase sunt pătrunse masivele montane învăluite de nori întunecaţi şi valurile oceanului bântuite de furtună, care năpădesc asupra stâncilor de pe ţărm.Duhul veşniciei şi al nemărginirii se revarsă în sufletele noastre de la miliardele de stele ale cerului nopţii.
Câtă bucurie şi pace ne aduc culorile blânde ale răsăritului şi câmpiile şi lacurile învăluite de lumina lunii! Natura vădeşte valoarea supremă a frumuseţii morale şi repulsia faţă de urâţenie în ochii blânzi şi curaţi ai oamenilor buni, în înfăţişarea respingătoare a răufăcătorilor şi a infamilor.
Prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu.
Oricât de îndoielnic li s-ar părea celor necredincioşi, noi afirmăm că prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu stă numai în putinţa celor sfinţi.
M-a întrebat un prieten zilele trecute de ce să se facă și de ce să nu se facă tuturor oamenilor minuni de către Hristos – Care este Adevărul personal -, de către Maica Domnului, de către Sfinți și alți mijlocitori și rugători. De ce un om să fie vindecat de cancer, iar altul să se opărească, să-l doară și să sufere trupește mereu…? Dorește așa ceva Ιubitorul de oameni Dumnezeu?
Mai întâi de toate, Dumnezeu nu se face sâcâietor/stânjenitor și nu este „complexat” ca noi.
Nu putem decât să ne minunăm de noblețea sufletului acestui om sfânt. Calomniile, suferinţele, peripeţiile incredibile, anchetele istovitoare, întemniţările, torturile, deportările, episcopul Luca le-a răbdat cu mare simplitate şi încredere în voia lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, arhiepiscopul Luca nu s-a resemnat, ci a acceptat suferințele, continuând cercetarea și fiind om de știinţă valoros și un chirurg de geniu.
Ce înseamnă să împărţi bucata de pâine cu cel flămând ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos?
Înseamnă ca inima ta să răspundă cu împreună-pătimire la foamea şi la durerea lui, să trăieşti amarul lui ca pe al tău propriu, să suferi împreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos şi, în fine, să împărţi cu el ceea ce ţi-a trimis Domnul şi ai la îndemână. Ca veşnică pildă de ajutorare a celui bolnav ni se arată samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui rănit tot ce avea (Mc. 10, 30-37).
În viaţa noastră duhovnicească şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii.
Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice.
Ce este orbirea duhovnicească? Este boală de care suferă majoritatea oamenilor. Sunt orbi cei care nu văd lumina – această orbire este trupească. De orbire duhovnicească suferă cei care nu vor să vadă lumina adevărată. Dar unde este această lumină adevărată?
Ne răspunde la această întrebare Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 9-11).
Cina cea de Taină a lui Hristos este atît de tainică, de adîncă şi nesfîrşit de însemnată, încît inimile noastre se umplu de cutremur: căci la această sfîntă Cină Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, a rînduit Taina Sfintei Împărtăşanii şi a săvîrşit pentru întîia dată această Taină, pentru întîia dată i-a împărtăşit pe ucenicii Săi.
Domnul a arătat cu fapta prea-marea Sa smerenie, spălînd picioarele pline de praf ale ucenicilor, pe care acest lucru i-a uluit nespus: “Cum aşa, Marele nostru învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!”
„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.
„De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”
Cât este de cumplit să nu iertăm aproapelui nostru greşelile sale! Oare noi ştim ce se petrece în inima lui? Poate că se pocăieşte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru necazul pe care ni l-a făcut, iar noi, nevrând să ştim de nimic, le refuzăm iertarea cu grosolănie şi fără milă.
Amintiţi-vă cum ierta Domnul: cum l-a iertat pe tâlhar pe cruce, cum a iertat pe vameşi şi pe curvele ce I-au spălat picioarele cu lacrimi. Iar noi suntem adeseori fără milă, adesea ne îndărătnicim, neiertându-l pe aproapele nostru.