Obiceiurile au o putere asemenea cu cea a însuşirilor fireşti: cel ce urmează Domnului Iisus Hristos este dator să dobândească obiceiuri bune şi să se ferească de obiceiurile rele.
Tinere! Fii înţelept şi prevăzător: din anii tinereţii tale să dobândeşti deosebită luare aminte spre dobândirea obiceiurilor bune; când vei fi în puterea vârstei, ca şi la bătrâneţe, te vei bucura de bogăţia dobândită fără osteneală în anii tinereţii.
Nu socoti drept un lucru de mică însemnătate împlinirea unei pofte ce pare de cea mai mică însemnătate: fiecare împlinire a poftei lasă negreşit o anumită întipărire în suflet, ce poate fi uneori foarte puternică, şi sluji ca început al unui obicei vătămător.
Oare ştia cartoforul, atunci când s-a atins pentru prima oară de cărţi, că jocul va fi patima lui? Oare ştia cel supus patimii beţiei, atunci când a băut prima votcă, ştia că începe să se sinucidă? Că aşa numesc eu acest obicei nefericit, ce pierde atât sufletul, cât şi trupul.
O singură privire neprevăzătoare nu arareori s-a întâmplat să rănească inima; câteva asemenea priviri au adâncit atât de mult rana, încât de-abia s-a lecuit prin mulţi ani de rugăciuni, nevoinţe şi plâns.
Educatori şi dascăli! Insuflaţi tineretului obiceiuri bune; feriţi-l, ca de o mare nenorocire, de obiceiurile rele.
Obiceiurile păcătoase sunt ca nişte lanţuri pe om: îl lipsesc de libertatea duhovnicească, îl ţin cu silnicie în mlaştina puturoasă a patimilor.
Pentru pierzania omului e îndeajuns un singur obicei păcătos: el va da mereu cale liberă în suflet tuturor păcatelor şi şi tuturor patimilor.
Deprinde-te să fii modest: nu-ţi îngădui nici o îndrăzneală faţă de aproapele, nu-ţi îngădui nici măcar să atingi de el fără să fie mare nevoie – şi obiceiul modestiei va face lesnicioasă pentru tine marea virtute a înfrânării. Apropiaţii tăi, simţind modestia care trăieşte în tine, vor fi lipsiţi înaintea ta de îndrăzneli nepotrivite ca şi cum s-ar cucernici înaintea bunei miresme de lucru sfânt.
Nimic nu clatină întreaga înţelepciune atât de tare ca obiceiul purtării îndrăzneţe, slobode, care leapădă legile modestiei.
Deprinde-te să fii cumpătat la mâncare: prin înfrânare îi vei da trupului sănătate şi putere, iar minţii o trezvie deosebită, care este atât de trebuincioasă în lucrarea mântuirii, fiind de mare folos şi în îndeletnicirile pământeşti.
Îmbuibarea nu este altceva decât un obicei rău, necugetat, săturarea nesăturată a poftei fireşti vătămate de reaua întrebuinţare.
Deprinde-te cu cea mai simplă hrană. Aceasta este, pentru cel ce s-a învăţat cu ea, mai gustoasă decât bucăţele alese – nu mai vorbesc de faptul că e mai sănătoasă.
Ce libertate şi putere duhovnicească aduce omului deprinderea mâncării simple – deprindere ce pare atât de măruntă, atât de materială! Omul care a căpătat-o cheltuieşte pentru masă foarte puţini bani, foarte puţin timp şi foarte puţine griji de pregătire a ei. Dacă cel ce s-a deprins cu mâncarea simplă este sărac, nu va fi apăsat de sărăcia sa.
Grea este trecerea de la mesele bogate şi rafinate la mâncărurile simple! Pe mulţi i-au silit împrejurările să facă această schimbare, şi mulţi, făcând-o, şi-au pierdut sănătatea, ba chiar s-au clătinat duhovniceşte. De acest necaz s-ar fi putut păzi dacă s-ar fi deprins cu înţelepciune şi la bună vreme cu obiceiul de a mânca simplu.
Acest obicei este de mare preţ, prin urmările sale mai ales pentru cel ce doreşte să se afierosească slujirii lui Hristos: el îi îngăduie acestuia să îşi aleagă pentru vieţuire cel mai însingurat loc cu putinţă, făcând netrebuincioase desele legături cu oamenii şi astfel, înlăturând toate pricinile de împrăştiere, îi dă putinţă să se predea cu totul cugetării la Dumnezeu şi rugăciunii.
Toţii sfinţii s-au îngrijit din răsputeri nu numai de obiceiul cumpătării în mâncare, ci şi de obiceiul mâncării simple. Mâncarea de zi cu zi a Apostolului Petru costa câţiva bănuţi de aramă.
Cumplită patimă este beţia! Aceasta e o boală ce se strecoară în alcătuirea trupească prin inclinarea în faţa poftei, care primeşte, în virtutea deprinderii, putere de însuşire firească.
Slujitorul lui Hristos trebuie să se păzească nu numai de beţie, ci şi de obiceiul de a bea mult vin, care aprinde trupul şi stârneşte în el pofte dobitoceşti. Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvia (Efeseni 5, 18), a zis Apostolul. Este îngăduită întrebuinţarea vinului în cantitate foarte mică; iar cine nu poate să fie cumpătat la vin, mai bine să nu mai bea deloc.
A zis Pimen cel Mare: “Nevoitorul are trebuinţă în primul rând de minte trează”. Vinul îi răpeşte omului putinţa de a-şi păstra trezvia minţii. Atunci când nevoitorul este supus lucrării vinului, de mintea lui slăbită şi întunecată se apropie potrivnicii lui, iar mintea nu mai e în stare să se lupte cu ei. Înlănţuită de lucrarea vinului, e trasă spre prăpastia pierzării! Într-o singură clipă pier roadele unei nevoinţe îndelungate – fiindcă Duhul Sfânt se depărtează de la cel spurcat prin păcat. Iată de ce a zis Preacuviosul Isaia, pustnicul egiptean, ca cei ce iubesc vinul niciodată nu se vor învrednici de daruri duhovniceşti: ca să rămână în om, aceste daruri au trebuinţă de curăţie statornică, iar aceasta nu este cu putinţă decât pentru cel ce are trezvie statornică.
Iubirea de argint, iuţimea, îngâmfarea, obrăznicia sunt boli rele ale sufletului, care se nasc din satisfacerea poftelor pătimaşe ale firii căzute. Ele se întăresc, ajung la deplină putere şi-l înrobesc pe om tocmai prin mijlocirea deprinderii.
Această lege o urmează şi pofta trupească, în ciuda faptului că ea stă în firea omului căzut. Fericit este acel tânăr care de prima oară când se vor arăta în el lucrările poftei va pricepe că nu trebuie să te laşi în voia ei, ci trebuie să o înfrânezi prin legea lui Dumnezeu şi prin înţelepciune. Fiind înfrânată chiar de la primele ei pretenţii, pofta se supune lesne minţii şi pretenţiile ei deja [s] cad: ea lucrează ca cineva lipsit de libertate, ferecat în lanţuri. Împlinirea poftei îi măreşte acesteia pretenţiile. Pofta căreia raţiunea, satisfăcând-o vreme îndelungată şi în chip statornic, îi dă stăpânire asupra omului, domneşte ca un tiran atât asupra trupului cât şi a sufletului, ducându-le la pierzare pe amândouă.
Îndeobşte, toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor; aceasta cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului. “Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de demoni”, a grăit Sfântul Isaac Şirul.
Atunci când lucrează în tine dorinţa păcătoasă ori imboldul păcătos, trebuie să o refuzi. Data următoare va lucra mai slab, şi în cele din urmă se va stinge cu totul; dar dacă o împlineşti, de fiecare dată va lucra cu putere sporită, întrucât capătă tot mai multă stăpânire asupra voii, şi în cele din urmă naşte deprinderea.
Păcatele pe care ne-am obişnuit să le săvârşim ne par uşoare, oricât de grele ar fi. Păcatul care este nou pentru suflet îl înspăimântă, şi sufletul nu se va învoi degrabă să-l săvârşească.
Patimile sunt obiceiuri rele; virtuţile sunt obiceiuri bune (aici se vorbeşte despre patimile şi virtuţile însuşite de către om prin făptuire, prin viaţă – iar în scrierile Părinţilor uneori sunt numite “patimi” feluritele însuşiri ale bolii pricinuite în noi de către cădere, feluritele chipuri ale păcătoşeniei de obşte a tuturor oamenilor – şi cu aceste patimi ne naştem; iar “virtuţi” sunt numite însuşirile bune fireşti, naturale, ale omului – aceste patimi şi aceste virtuţi nu pun nici o pecete hotărâtoare asupra omului – această pecete o pune inclinarea însuşită de bună voie prin statornica sau deasa satisfacere, împlinire a pretenţiilor ei).
Robul lui Hristos trebuie să fie slobod de obiceiuri rele pe cât e cu putinţă, ca acestea să nu-i împiedice înaintarea către Hristos. El trebuie să se depărteze nu doar de obiceiurile nemijlocit păcătoase, ci şi de toate obiceiurile care duc la păcat, cum ar fi obiceiul luxului, al răsfăţului, al împrăştierii.
Câteodată ne leagă de picioare un obicei cât se poate de mărunt, ţinându-ne pe pământ în vreme ce ar trebui să fim în cer.
Tinere! Îţi dau iarăşi sfat mântuitor: câtă vreme vei avea libertate duhovnicească, fugi de obiceiurile rele ca de lanţuri şi temniţă; dobândeşte obiceiuri bune, prin care se păstrează, se întăreşte, se pecetluieşte libertatea duhovnicească.
Iar dacă cineva capătă abia când este în puterea vârstei dorinţa de a sluji lui Hristos şi, din nefericire, a dobândit deja multe obiceiuri păcătoase ori obiceiul luxului şi răsfăţului, care de obicei ţin sufletul într-o stare de slăbănogire, acela nu trebuie să se lase biruit de trândăvie şi îndoială – el trebuie să intre bărbăteşte în lupta cu obiceiurile rele. Biruinţa asupra lor nu este cu neputinţă, atunci când omul are ajutorul dumnezeiesc.
Hotărârea nestrămutată a voinţei, adumbrită şi întărită de harul dumnezeiesc, poate birui obiceiurile rele cele mai învechite.
La început, obiceiul se împotriveşte cu încrâncenare celui ce vrea să lepede jugul lui, părând de nebiruit; cu timpul, însă, dacă omul se luptă cu el necontenit, de fiecare dată când el nu se supune obiceiului, obiceiul îşi pierde din putere.
Dacă de-a lungul luptei ţi se va întâmpla, din pricina vreunei împrejurări neaşteptate, să fii biruit, să nu te tulburi şi să nu cazi în deznădăjduire: trebuie să începi iar lupta.
Lupta cu silire de sine împotriva obiceiurilor păcătoase, Dumnezeu i-o socoate omului întru mucenicie, şi cel ce dobândeşte biruinţa în această luptă este încununat cu cununa mărturisitorilor, ca unul ce s-a nevoit pentru Legea lui Hristos.
Milostivul şi Atotputernicul Domn primeşte pe oricine se apropie de Dânsul, tinde dreapta Sa spre a sprijini neputinţa noastră. Drept aceea, chiar de ai fi cu totul în obiceiuri rele ca în nişte lanţuri grele, nu te deznădajdui de primirea slobozeniei. Purcede la războiul cel nevăzut, luptă-te cu bărbăţie şi fără încetare, rabdă-ţi înfrângerile cu mărime de suflet. Câteodată, Dumnezeu ne lasă să ne luptăm doar cu puterile noastre, ca să cunoaştem prin cercare cât de slabi suntem singuri, şi ca urmare a acestei cercări să ne ţinem de Dumnezeu fără a ne depărta de la Dânsul, Singurul Care poate birui păcatul în cei ce vor cu adevărat să vadă biruit păcatul în ei înşişi. Amin!
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Editura Sophia, Bucureşti, 2009