Zicea Părintele Cleopa: „Cel mai de preţ în această viaţă este să laşi toate şi să-ţi plângi păcatele tale, pentru că cea mai scumpă pentru noi este veşnicia. Deci, trebuie să facem totul ca să n-o pierdem, că atunci degeaba am mai trăit pe pământ!”.
„Care sunt treptele mărturisirii? Când lipsesc duhovnicii, ce trebuie făcut? Cum se poate curăţi sufletul de toate păcatele?
– Mărturisirea e un act de comunicare sinceră, dureroasă către persoana preotului, care te ascultă în numele lui Hristos. Ea satisface setea omului de comuniune, de ieşire din singurătatea mândriei, a neîncrederii în alţii, a dispreţului.
Să începem cu rugăciunea. Teoria e pe planul doi. Nu te întreb câtă carte ştii şi nu-ţi spun câtă ştiu eu. Eu te întreb: „Cât te rogi, frate?”. Şi de acolo îmi dau seama de ce ai sau nu ai linişte. Trebuie să ne întoarcem la rugăciunea părinţilor noştri. N-aţi avut mame şi bunici acasă? Când ne-om ruga noi ca bunicuţele noastre, se schimbă situaţia în România. Nu vă aduceţi aminte? Cine nu ştie?
Un mare pustnic a zis: „Ştii când va veni sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un om la altul”. Când nu va mai fi cărare între tata şi mama, între părinţi şi copii, între copii şi biserică. Când va pieri iubirea şi ne vom da numai pe afaceri, şi numai pe câştiguri, şi numai pe minciunării, şi numai pe alergări prin alte ţări, doar-doar ne-om îmbogăţi.
Uneori, părintele ne spunea despre întâlniri pe care le avusese pe când era în pădure, cu bătrâni sporiţi în rugăciunea inimii, şi despre trăirea duhovnicească a acelor bătrâni. Însă noi ştiam că, de fapt, nu era vorba de alţii, ci de Părintele Cleopa însuşi, care se smerea, nevrând să spună că el era acela, fugind de laudele şi slava omenească.
Câțiva călugări tineri i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos, iar el le-a spus:
Creştinii trebuie să ştie că numai Dumnezeu cunoaşte taina sfârşitului lumii, când anume va fi, cum va fi. (…) Noi creştinii trebuie să ştim că sfârşitul vieţii noastre este, în acelaşi timp, şi sfârşitul lumii pentru fiecare dintre noi.
Pentru ce nu te ții de învățătura Sfintei Evanghelii, care spune așa: „Nimeni nu poate veni la Mine de nu-l va trage pe el Tatăl”? Deci, pe fiecare om, dacă nu-l trage și nu-l mișcă Duhul Sfânt, el rămâne împietrit ca Faraon, căruia Dumnezeu anume i-a împietrit inima ca să facă minuni prin el, să se proslăvească prin împietrirea lui.
Nu numai mirenii se cade să se mărturisească, ci mai vârtos şi noi, cei bisericeşti, adică diaconii, preoţii, călugării şi arhiereii. Că noi suntem păcătoşi şi greşim înaintea lui Dumnezeu mai mult decât cei simpli. Iar greşelile ce le facem mai mult prin ştiinţă le facem şi, de nu ne vom pocăi, vom avea mai multă osândă decât cei care greşesc prin neştiinţă, după cum zice la Sfânta Evanghelie că cel ce cunoaşte mult, mult se va pedepsi şi celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48).
Daţi de pomană. O, dacă aţi şti!…Şi Vlahuţă spune: „Milă e toată Scriptura!” Cel mai mare lucru posibil ăsta este. Pentru că atunci înseamnă că iubeşti. Şi, iată, înseamnă educaţie. Domnule, dacă spune: Însutit veţi primi, nu te teme că sărăceşti. Vrei să te îmbogăţeşti? Dă! Dar ce, urmărim să ne îmbogăţim? Mă doare inima de cel sărac. Nu te doare inima de el, deloc?
Ocupațiile pământești cele mai străine de Hristos, care aduc pedeapsa lui Dumnezeu până la al patrulea neam, sunt cele care se împotrivesc direct credinței în Dumnezeu, fiind legate de predarea ateismului, sincretismului religios și sectarismului creștin, de practicarea ocultismului, vrăjitoriei, magiei, teosofiei și diferitelor practici transcedentale păgâne – yoga, spiritism, hipnoză etc -, de promovarea apostaziei și literaturii ateiste, antihristice și sectare, care duce la dezbinare creștină și socială și la ură confesională.
– Bine faci, frate, că întrebi; că şi eu am întrebat acum 66 de ani, când am intrat la Cozancea în mănăstire! Mai întâi, fratele care doreşte viaţă de mănăstire trebuie să se pregătească de acasă. Să meargă regulat la biserică, să se roage mult, să citească cărţi sfinte, să ceară sfatul părinţilor bătrâni, să iubească fecioria, tăcerea, postul şi singurătatea.
“Dacă am putea face noi tot ce învăţăm pe alţii, am fi sfinţi! Eu învăţam pe alţii să aibă răbdare în suferinţă. Acum când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Trebuie nu răbdare, ci îndelungă răbdare.
Un frate mă întreba: “Se poate ca în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea?”. Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu.
Doi călugări tineri din Mânăstirea Sihăstria i-au cerut bătrânului un sfat duhovnicesc, iar el le-a spus :
– Să aveţi frica lui Dumnezeu şi să puneţi zilnic început bun. Cei care aţi şchiopătat, îndreptaţi-vă; iar care nu aţi şchiopătat, stăpâniţi-vă cu darul Domnului, să nu cădeţi. Că nu-i aşa de uşor a trăi, dar este tare greu a muri. Toţi cei care mor uită de viaţa aceasta şi în ceasul morţii văd înaintea ochilor numai cele ce le-au făcut, bune sau rele. Odată m-am întâmplat lângă patul unui om nepregătit care se chinuia să moară şi striga la mine deznădăjduit:
Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!
Preţuiţi Sfânta Spovedanie! Prin Spovedanie se salvează familia. Prin Spovedanie se scot sufletele din iad înainte de a ajunge acolo.
Prin Spovedanie ne împăcăm cu Dumnezeu înainte de a merge în faţa Judecătorului. Prin Spovedanie reînviem din nou. Prin Spovedanie căpătăm dor de viaţă. Prin Spovedanie ne dă nouă Dumnezeu bucurie în viaţă.