Omul neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, a renunţat la libertate.
A renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, într-un fel în care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei.
„Viaţa adevărată nu o are omul decât în iubirea simţitoare, dezinteresată faţă de alţii, care-şi are izvorul în credinţa lui Dumnezeu.”
Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut la 16 noiembrie 1903 şi a trecut la Domnul la 4 octombrie 1993.
Părintele Ioanichie Bălan: Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moarte? De când începe omul să moară? Ce înseamnă moartea spirituală?
Cea mai mare parte din cântările bisericeşti de la sărbătorile Paştilor se rezumă în ideea:„Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii“(Troparul Învierii, glas 2)
Ce poate fi mai paradoxal, ce poate fi mai contradictoriu în sine pentru o minte ce nu vrea să-şi depăşească plafonul omenesc, decât ca Cel ce este viaţa cea fără de moarte să Se cufunde în moarte, ca Cel ce e viaţă pururea fără de scădere şi fără umbră de întuneric să suporte suprema lichidare de viaţă şi totala cufundare în întunericul prăpăstios al morţii şi al iadului?
”Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău, ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul când nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvânt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează.
Satana însă dă un răspuns numai prin cuvânt şoptit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări.
Atât bunătatea, cât şi răutatea au o forţă iradiantă.
Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci, dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în patimi. Omul are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte în afară. Dimpotrivă, în omul pătimaş se aşează o drojdie de amărăciune, care, prin faţa lui întunecată, se răspândeşte şi în afară. Omul bun îi îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui. De aceea sfinţii comunică o dulceaţă sufletească.
(Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor) (Luca 6, 31-36)
Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism, şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.
Dumitru Stăniloae (n. 16 noiembrie 1903, Vlădeni, Comitatul Brașov – d. 5 octombrie 1993, București) a fost un preot, teolog, profesor universitar, dogmatist, traducător, scriitor și ziarist român.
Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei ortodoxe din secolul XX și cel mai mare teolog român.[1] A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” (în douăsprezece volume). Membru titular al Academiei Române (1991).
“Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)
Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)
“Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui.
„Familia este instituţia divino-umană care fundamentează ceea ce este moral, normal şi corect într-o societate şi modernă, şi creştină, şi deschisă, şi umană.
Familia este unitatea fundamentată și biologic, și spiritual a societăţii, este ieșirea din egoul personal și alinierea la mentalitatea socială sănătoasă. Un copil trebuie să aibă și tată, și mamă. Viaţa de familie este grea, călugăria este grea dar cea mai grea dintre toate este mântuirea.”
În creştinism există două concepţii despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie şi care aparţine vieţii şi experienţei creştine şi alta ce vine din filosofia greacă. Prima Îl prezintă pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes şi grijă pentru umanitate. A doua Îl prezintă pe Dumnezeu ca nemişcat şi de nemişcat.
Ortodoxia Răsăriteană a făcut mari eforturi pentru a combina şi armoniza cele două concepţii. A căutat să concilieze ambele moduri de gândire despre Dumnezeu prin intermediul învăţăturii despre firea şi energiile divine, afirmând că, în vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu rămâne nemişcat, El iese (se manifestă) în exterior prin energiile Sale.