
Vedem doar drepturile fără a avea simțul îndatoririlor noastre




Şi fiindcă rugăciunea îl uneşte pe om cu Hristos, satana şi demonii lui, de-a lungul veacurilor, şi înainte de Hristos, şi după Hristos, au războit în mod nebuneşte rugăciunea cum nu au războit nimic altceva din lumea aceasta.

Se spune că bucuria adevărată e profundă și, cu toate acestea, e atât de trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce nu o putem opri în loc?





Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.




Odată, povesteşte un fiu duhovnicesc al său, l-am dus pe un oarecare cunoscut de-al meu să se spovedească. Când a ieşit de la spovedanie, era deznădăjduit.



Către o limbă tăcută și o minte contemplativă, Tu Te apropii, o, AtotSfinte Duhule, mirele sufletului meu. Tu eviți o limbă vorbăreață așa precum lebăda evită un lac bântuit de furtună. Ca o lebădă tu înoți peste liniștea inimii mele și o faci rodnică.

Rugăciunea îl face pe om să se lepede încetul cu încetul de lume și de sine însuși. Căci, așa cum arată Sfântul Isaac Sirul, „rugăciunea este omorârea gândurilor voinței după viața trupului. Cel care se roagă este întru totul deopotrivă cu cel ce a murit lumii”.

Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.