Se spune că bucuria adevărată e profundă și, cu toate acestea, e atât de trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce nu o putem opri în loc?
Nu trebuie să privim fericirea ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferința din lumea aceasta, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm! Trebuie să-l căutăm pe celălalt, și pe Celălalt cu C mare. Omul tot visează să-și facă raiul aici pe pământ. Toate ideologiile politice — comunismul, capitalismul etc — vin să promită fericirea. E un mare blestem pentru om să fie dependent de o fericire lumească. Oamenii caută cu îndârjire fericirea pentru că nu pot să-și asume condiția de luptă.
Fericirea vine, nu trebuie căutată. Dumnezeu ne presară viața cu momente de bucurie. Dar, cât trăim, n-avem voie să consumăm prada de război, adică puțina bucurie care ni s-a dat, ci să purcedem la luptă. Bucuria, fericirea sunt doar niște trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată în urcușul nostru. Ai urcat o treaptă, ți se dă bucuria. Dar apoi bucuria trece și trebuie să iei armele să lupți mai departe. Trebuie să mai urci o treaptă. Dacă te oprești prea mult să te bucuri de ce ai câștigat, pierzi războiul. Pacea care ne vine de la Domnul Hristos nimeni nu o mai poate lua de la noi. Dincolo de momentele de fericire intensă care apar în timpul vieții ca niște piscuri, există o bucurie constantă care trebuie să ne însoțească. Or, tocmai nivelul acestei împliniri constante, al acestei păci lăuntrice e cel care trebuie să crească.
De aceea oare oamenii cu adevărat fericiți nu știu că sunt fericiți?
Oamenii cu adevărat fericiți nu știu că sunt fericiți fiindcă își măsoară fericirea în fericirea celorlalți. Ei sunt ieșiți din sine și trăiesc prin celălalt. Sunt smeriți și goi de sine și nu-și întemeiază fericirea pe ei înșiși, nu-și urmăresc propria fericire. Ea vine însă, și vine ca un dar, fiindcă au știut să jertfească.
Extras din interviu cu Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa