Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
Fericitul Iov era un bărbat vrednic de mirare, mare şi vestit pretutindeni, un luptător pentru cucernicie, un biruitor a toată lumea. El a suportat tot felul de lupte şi a ridicat mii de monumente ale biruinţei sale asupra Satanei. Si acest bărbat a fost bogat şi sărac, însemnat şi nesocotit, binecuvântat cu mulţi copii şi iarăşi lipsit de dânşii.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti.
Să ne păstrăm pacea lăuntrică cu orice preț. Omul trebuie să se supună voii lui Dumnezeu, după cum îi este lui rânduit. Să fie mulțumit, să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Dacă cere de la sine prea mult, atunci omul se chinuie singur. Nu trebuie să ceară prea mult, ci să primească totul ca din mâinile lui Dumnezeu. Imediat ce se liniștește, iată mântuirea lui.
Să vedem cum vorbește Sfântul Grigorie Palama despre rădăcina patimilor şi curățire în Filocalie (pag. 105): „Dacă patimile există la copii din fire, înainte să devină cugetul lor împătimit, totuși ei nu-şi aduc prin faptă contribuţia la aceasta, ci doar prin îndemnul naturii lor.
Din întâmplările pe care le-am analizat nu se deduc principii abstracte şi teoretice referitoare la starea mireanului căsătorit – într-adevăr, nu ne putem aştepta să găsim teorii într-un izvor cum este Patericul -, însă în exemplele vii pe care ni le înfăţişează, ele ne arată clar că este posibil ca un mirean să fie egal duhovniceşte sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocaţiei monahale nu este negată nicăieri, însă se subliniază că Dumnezeu priveşte la sufletul omului şi nu la starea lui exterioară. Aşa cum dovedeşte apoftegma celor doi călugări din Limonariu, curăţia lăuntrică este totdeauna posibilă, oricare ar fi împrejurările externe.
Tema este a dragostei şi fără dragoste nimic nu se înţelege. Când a cerut cineva lui Hristos care este prima poruncă a Legii, Hristos a zis că a iubi pe Dumnezeu din tot ce ai şi din tot ce eşti.
La o primă vedere, aflăm aici o concluzie care bucură inima cititorului modern. Plenitudinea Sfântului Duh (art. anterior. Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia), aşa cum pare să afirme Macarie, este accesibilă tuturor, fie călugăr sau căsătorit, în pustiu sau în oraş.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, scria:
“Mulţi au fericit viaţa pustnicească, alţii pe cea în obşte sau în chinovie. Alţii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să înveţe şi să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit, trupeşte şi sufleteşte.
Cine are o busolă și se orientează bine după ea, știe totdeauna cu siguranță încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu și se conduce mereu, ascultător, după el, știe totdeauna unde va ajunge. Acela știe că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu și că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă și este fiu al zilei.
După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.