Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie.
Blândeţea este liniştea sufletului bun, care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său.
Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.
Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu ne spune că „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).
Vrăjmașul a căzut din mândrie. Mândria e obârșia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deșartă, dorința de putere, răceala, cruzimea, indiferența față de suferințele aproapelui; tendința minții spre reverie, supralicitarea imaginației, expresia demonică a ochilor, înfățișarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniștea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorința de a ne pune capăt zilelor și, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă.
Mult mă rănesc când văd monahi care acționează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
Odată Stareţul Efrem Katunakiotul ne-a mărturisit: „La fiecare patru-cinci ani Dumnezeu îngăduie să vină peste mine un val de tristeţe. Gânduri de descurajare, de deznădejde înconjoară sufletul.
Î.P.S. Nikólaos, mitropolit de Mesogaía și Lavreotikí, într-o scurtă predică din timpul Sfintei Liturghii a darurilor mai înainte sfințite, în biserica Sfânta Paraskeví din Koropí, vorbește despre simbolismul acestei Sfinte Liturghii care se săvârșește în perioada Postului Mare.
Această Liturghie a darurilor mai înainte sfințite, care are un simbolism cu totul aparte, se săvârșește în Postul Mare și, de regulă, seara. Nu am petrecut două ore împreună aici, în acest sfânt lăcaș de închinăciune, doar ca să ne umplem timpul cu ceva.
Spune rugăciunea fără oprire. Fie ca Dumnezeu să-ţi dăruiască un început binecuvântat! Fie ca ea să nu te mai lase, sau, mai degrabă, fie ca tu să nu mai laşi rugăciunea – viaţa sufletului, respiraţia inimii, primăvara dulce înmiresmată care creează o primăvară duhovnicească în sufletul luptător.
Altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu, în liniştea Katunakiei, spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi, în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie, spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți! Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.
Vă aduceţi aminte, fără îndoială, câteva imagini din Sfânta Scriptură. Iat-o pe prima: Moise pe muntele Sinai şi poporul adunat la picioarele muntelui, aşteptând cu teamă şi cutremur, aruncând priviri către culmile învăluite de un nor întunecat, asemănător fumului ce iese din sobă. Moise urcă spre norul întunecos, împins de ascultarea şi credinţa sa, iar în momentul când pătrunde în neguri, acestea se umplu de lumină, de slava lui Dumnezeu. Văzut din exterior, norul este teamă şi întuneric; trăit dinlăuntru, este limpezime de viaţă.
Marea greşeală din partea noastră este că nu vrem să ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arată după împrejurări drumul folositor pentru suflet.
Toţi căutăm un drum liniştit, care există numai în visele noastre, iar nu în realitate pe pământ. Nu tuturor, ci doar câtorva le e dat să se liniştească atunci când se cântă: „Cu sfinţii odihneşte“.
Este pârghia care-l mișcă pe om și locul pe care se sprijină și face ce vrea. „Dați-mi un punct de sprijin și voi mișca pământul”, a spus Arhimede. Omul mișcă și cerul, și pământul.
Sunteţi supărată că Dumnezeu nu vă ascultă rugăciunile? Nu vă supăraţi pe Cel de la care avem şi fiinţa, şi viaţa, şi suflarea, şi înţelegerea, şi totul. Vă rog: nu vă plângeţi de Cel ce are de mii de ori mai multă dreptate decât să se plângă de noi înaintea îngerilor şi sfinţilor Săi. Chiar dacă Domnul nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în sufletele noastre, făcându-le mai bogate şi mai mature. Aceasta e o taină de care şi-au dat seama cei ce s-au cercetat pe sine duhovniceşte.
Oare nu este un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut „case de odihnă” şi „staţiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizaţi; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare, încât, parafrazând cuvântul Avvei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”. De ce nu o găseşte? „Învăţaţi-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre!”
Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”.