Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, glasul al 4-lea:
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Ignatie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant. (Mitropolitul Bartolomeu Anania)
Cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Bartolomeu Valeriu Anania la slujba de Te Deum oficiată la trecerea anilor (Anul Nou civil – 2001)
Praznicul Naşterii Domnului este un praznic teologic, precum sunt toate praznicele Bisericii noastre, iar nu sărbători lumeşti, drept care trebuie să îl şi prăznuim teologic. Atunci când vorbim despre teologie, nu înţelegem o cunoaştere intelectuală seacă, ci vorbim despre experienţa harului lui Dumnezeu.
Teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu, care se realizează prin pocăinţă, prin rugăciune, prin Tainele Bisericii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin vederea lui Dumnezeu.
„În inima robului” – versuri Valeriu Gafencu. (Interpretare: corul maicilor de la mănăstirea Diaconeşti)
Poezia „În inima robului” face parte din volumul „Imn morţilor”, care este o selecţie de poezii compuse în temniţele comuniste din secolul XX. Elita generaţiei interbelice a plătit cu sânge „îndrăzneala” de a fi iubit pe Hristos.
Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit săraca. Este mare pomană.
Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.
(Părintele Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 202 )
Intelectualii grupului de la Antim aveau o formaţie culturală dobândită la mijlocul perioadei interbelice, formaţie bazată fundamental pe aşa-numita presimţire a tradiţiei ortodoxe, trăită în credinţă şi deschisă totodată universalităţii culturii. Ei au creat o nouă tendinţă culturală plecând de la propriile căutări şi manifestări umane şi intelectuale.
Încheiem astăzi serialul dedicat Grupului de la Antim cu ultimul episod „Florile de foc” ale Rugului Aprins.
În antichitate se spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor.” Hristos a venit şi a zis: „Eu sunt măsura tuturor lucrurilor.” Deci, măsura noastră este Hristos.
Vrem să-L recunoaştem pe Hristos ca măsură a tuturor lucrurilor? Eu nu vorbesc acum de aspectele mistice, de înalte trăiri, eu vorbesc de normalitatea vieţii. Şi o să spuneţi că normalitatea vieţii înseamnă sfinţenie.
Condacul 1
Vas ales al lui Dumnezeu şi sfeşnic al Luminii Celei neapropiate te-ai arătat lumii, Sfinte Proorocule Daniel, învrednicindu-te prin viaţa sfinţită a prooroci cele viitoare. Pentru aceasta, ca pe un iconom al tainelor dumnezeieşti şi organ al Duhului Sfânt, te cinstim pe tine, cântând: Aliluia!
Rugul Aprins a aşezat destinele trăitorilor săi sub semnul vocaţiei monahale. Ne gândim la marii convertiţi: Sandu Tudor, devenit ieroschimonah, Andrei Scrima, devenit Arhimandrit, dar şi la părinţii slujitori în monahism, pentru care experienţa Rugului Aprins a fost o bogăţie în plus.Arhimandrit Benedict Ghiuş,
Arhimandrit Sofian Boghiu, Protosinghel Petroniu Tănase, Arhimandrit Arsenie Papacioc, Î.P.S. Antonie Plămădeală, Părintele Roman Braga. Pentru toţi aceştia, Rugul Aprins era o manifestare firească a năzuinţelor spirituale şi ale celei mai de seamă preocupări activităţi monahale, rugăciunea.
Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum erau altă dată. Nemulţumirile se referă la pierderea bucuriei de a sărbători, la lipsa de trăire autentică a Crăciunului, la diluarea atmosferei de sărbătoare sau la contextul social apăsător în care ne găsesc ele.
Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne răpeşte această bucurie? Nu cumva noi înşine?!
– Rugăciunea este legătura între om şi Dumnezeu. Legătura a fost de la început între Dumnezeu şi om, s-a rupt această legătură şi, atunci, religia înseamnă relegarea legăturii cu Dumnezeu prin rugăciune.
– Şi cum să facă cel care nu se poate ruga, e furat de alte griji…
Din vremea călătoriei în Sfântul Munte, Sandu Tudor avea convingerea că neamul său poate fi salvat printr-o transformare duhovnicească profundă, prin trăirea credinţei şi a rugăciunii, prin refacerea legăturii între om şi Dumnezeu.
Ieroschimonahul Daniil moare, se pare, în noaptea de 17 noiembrie 1960 în spitalul penitenciarului Aiud, arzându-se orice urma înapoia lui.
Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă pentru călătoria cea mare de peste viaţă (Sandu Tudor, Spre marea călătorie, 1928)
Dacă ne gândim la semnificaţia Rugului Aprins dată grupului de cătra călugărul Ioan cel Străin, semnificaţie cu rădăcini profunde în predania isihastă a trăitorilor din Rusia, ne dăm seama care a fost temeiul rezistenţei celor închişi în temniţele exterminatoare ca cele de la Aiud sau Piteşti. Să urmărim aşadar cel de-al patrulea episod din serialul dedicat Grupului de la Antim.
Hristos Domnul atunci iubeşte mai mult Biserica-Mireasa Sa, când picură sânge din ea. S-a jertfit pentru ea din iubire, a întemeiat-o prin jertfă şi suferinţă, de aceea Biserica renaşte prin suferinţă şi Îi întoarece lui Dumnezeu dragostea tot prin jertfă şi suferinţă.
În iconomia Sa, Iubitor de oameni fiind, dar şi Drept Judecător, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica în vremurile ’’fericirii roşii’’ să fie încercată şi prigonită. Întreaga istorie a Bisericii nu este altceva decât un şir de lungi suferinţe prin care ea a reînviat, a devenit mai puternică, mai măreaţă şi purificată.
Actul de acuzare a lotului „Alexandru Teodorescu şi ceilalţi” consemna faptul că Daniil Sandu Tudor și complicii săi au iniţiat o mişcare cu caracter legionar numită „Rugul Aprins”.
La fel ca şi în 1955, acuzaţia de „legionarism” este inventată de la un capăt la altul. Părintele Daniil este ameninţat de acuzatorul său „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul (tău) Aprins”. Să urmărim aşadar cel de-al treilea episod din serialul dedicat acestui fenomen.
Atât bunătatea, cât şi răutatea au o forţă iradiantă.
Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci, dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în patimi. Omul are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte în afară. Dimpotrivă, în omul pătimaş se aşează o drojdie de amărăciune, care, prin faţa lui întunecată, se răspândeşte şi în afară. Omul bun îi îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui. De aceea sfinţii comunică o dulceaţă sufletească.
Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“. Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic.