a) Amintirea (rememorarea) creaţiei
Orbul din naştere avea o particularitate: se născuse fără vedere. De aceea, atunci când vecinii l-au aflat cu vedere după minunea săvârşită de Hristos, ziceau: „Măi, oare acesta este cel care cerşea?” Alţii ziceau: „El este!” Alţii ziceau: „Nu, nu e el, dar seamănă foarte tare!” El însuşi spunea: Eu sunt (Ioan 9,8-9). Una dintre cele mai importante minuni făcute de Iisus a fost vindecarea orbului din naştere. Importanţa acesteia nu rezidă doar în faptul că orbul şi-a căpătat vederea – şi alţi orbi şi-au recăpătat-o -, ci în felul în care Iisus a făcut această minune; a transmis un mesaj deosebit de important: a amintit de Dumnezeu-Ziditorul – ceva ce fariseii cei vicleni, care nu voiau deloc aceste mesaje, au înţeles imediat. De aceea au şi iscat o polemică dură împotriva lui Hristos şi împotriva orbului. Era minunea care îi deranjase cel mai mult.
Era în luna octombrie, al treilea şi ultimul an al vieţii Sale publice. Domnul urcase la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor şi învăţa în templu (v. Ioan 7,14). Fariseii s-au înfuriat şi L-au înfruntat (v. Ioan 7, 8). Iisus, pentru a soluţiona „criza”, a plecat din templu (v. Ioan 8, 59). Ucenicii L-au urmat. Şi, în timp ce trecea, Iisus a văzut un orb din naştere (v. Ioan 9, 1). Ucenicii, privindu-l pe acest orb ciudat şi având în minte preceptele iudaice, conform cărora copiii plătesc păcatele părinţilor, şi că fătul poate păcătui din pântecele maicii sale, L-au întrebat pe Hristos: Învăţătorule, cine a păcătuit: el sau părinţii lui, de s-a născut orb (Ioan 9, 2). Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu (Ioan 9,3). Apoi a continuat cu vindecarea orbului, nu doar cu cuvântul, cum făcuse până atunci (v. Luca 18,41), ci cu fapta. Ce preţ are saliva? Nici unul! Insă aceasta e valabil doar pentru saliva noastră, nu şi pentru saliva lui Hristos, care era ca o agheasmă şi izvor al vieţii. Şi ţărâna are acelaşi preţ – de aceea şi călcăm pe ea. Insă atunci când Hristos ia această ţărână în mâinile Sale, devine agheasmă şi izvor al vieţii. Exemplu: Adam, înainte de a deveni om, era ţărână.
Dumnezeu a luat ţărâna, a suflat peste ea şi omul a devenit viu, cu raţiune şi cu simţire. Ţărână şi salivă erau „materialele” pe care Hristos le-a folosit ca să zidească ochii orbului din naştere (v. şi Marcu 7, 33).
Nu a cerut să I se aducă ţărână din pământ, cum a făcut în alte situaţii – „Aduceţi-Mi pe orb aici”, a zis într-o altă situaţie, când orbul era alături de El -, ci El însuşi S-a aplecat şi a luat singur ţărâna. A scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului (Ioan 9, 6). Aceasta ne aminteşte de zidirea omului (v. Facerea 2, 7). De acelaşi lucru şi-au amintit şi iudeii, mai ales fariseii. Astfel au primit mesajul că Hristos este chiar Ziditorul omului, deci Hristos este Dumnezeu, deoarece Dumnezeu l-a făcut pe om. Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu, a zis Hristos ucenicilor Săi (Ioan 9, 3).
Orbul s-a dus, s-a spălat la scăldătoarea Siloam şi a văzut lumina (v. Ioan 9, 7), şi a devenit un om nou. Ne aminteşte iarăşi de Adam: de cum şi-a deschis ochii, a văzut zidirea minunată a lui Dumnezeu, închipuiţi-vă ce uimire şi ce minunare l-au cuprins! Exact aceeaşi experienţă a avut-o şi orbul din naştere: de cum şi-a deschis ochii, a văzut pentru prima dată oameni, animale, păsări, copaci, stele, soare, cer şi celelalte. Şi cât trebuie să se fi minunat! Imaginaţi-vă ce uimire simte omul atunci când i se deschid ochii duhovniceşti şi vede lumea duhovnicească, neasemuit mai înaltă decât această lume simţită! Ce uimire simt cei drepţi atunci când intră în împărăţia cerurilor şi văd cu ochii duhovniceşti pe Domnul slavei, Mântuitorul Iisus Hristos!
Să-L rugăm pe Domnul ca, aşa cum a deschis ochii orbului din naştere, să deschidă şi ochii noştri, ai sufletelor noastre, pentru a vedea şi noi Lumina adevărului, pentru a ne lumina şi a ne schimba şi viaţa noastră!
b) Când avem călăuze patimile
„Dacă te iei după ciori, ajungi doar la mortăciuni”, spune un proverb înţelept. Dacă ne luăm după patimi, ajungem în iad.
Să ascultăm o povestioară educativă: O caravană înainta de multe zile printr-un loc pustiu, cu multe cărări ce se încrucişau. Dacă oamenii o luau pe un drum greşit, erau pierduţi. Aveau cu ei şi o călăuză care le arăta drumul pe care să-l urmeze, aşa încât să ajungă cu bine la destinaţie. Insă s-a terminat apa pe care o aveau cu ei, s-a terminat şi pâinea, şi ei mai aveau mult de mers. Au început să înseteze, să flămânzească, iar setea şi foamea creşteau. Au început să saliveze. Aveau şi halucinaţii. Asta îi făcea să nu mai urmeze drumul indicat de călăuza experimentată, ci drumul arătat de halucinaţiile lor. „Aţi luat-o pe un drum greşit!”, striga călăuza. „Nu ştiu ce-ai păţit, noi mergem bine!”, îi răspundeau şi insistau pe drumul lor. Călăuza, văzând că sunt în pericol să se piardă în deşert, a urlat, zicând: „Aţi luat-o pe un drum greşit! Trebuie să schimbaţi drumul!” N-au mai rezistat, şi-au scos cuţitele ca s-o omoare. Chiar şi aşa, rănită, călăuza şi-a ridicat mâna şi le-a arătat drumul care trebuia urmat pentru a ajunge la destinaţie. Iar ei, de furie, i-au tăiat mâna şi şi-au continuat liniştiţi drumul.
Astfel de închipuiri, de halucinaţii, aveau şi fariseii, închipuiri care proveneau din ura ce o aveau faţă de Hristos. Aceste închipuiri îi făceau să nu dorească să vadă, să înţeleagă mesajul foarte important transmis de minunea săvârşită de Hristos cu orbul din naştere.
Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta (loan 9, 16), spuneau despre Hristos. Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a răspuns: Este profet (loan 9,17). Şi, pentru că nu au primit răspunsul pe care îl căutau patimile lor, au început să se îndoiască de minune. Au chemat pe părinţii celui care îşi dobândise vederea şi i-au întrebat zicând: Acesta este fiul vostru despre care ziceţi că s-a născut orb? Ei bine, cum de vede acum? (Ioan 9,19) – pe care voi deci îl consideraţi orb şi acum ni-l prezentaţi că vede, dar pentru noi nu este orb. Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum de vede el acum noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el, e în vârstă. El despre sine va vorbi (loan 9, 20-21), au răspuns părinţii. Era cel mai bun răspuns.
Însă minunea se petrecuse. Şi, pentru că nu puteau s-o nege, încercau să dovedească că nu s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu, ci cu puterea celui viclean. L-au chemat iarăşi pe fostul orb în sinagogă şi l-au întrebat: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? (Ioan 9,26). De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic, a răspuns orbul (Ioan 9, 33). Iar împotrivirea lor a fost: Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut şi tu ne înveţi pe noi?, şi l-au dat afară (Ioan 9,34). In timp ce despre Hristos, Care făcuse minunea, spuseseră: Are demon, este nebun (Ioan 8,48).
Nu, voiau să accepte adevărul, deoarece aveau drept călăuză închipuirile, patimile lor. Nu erau singurii. Şi haldeii (babilonienii) înconjuraseră Ierusalimul în anul 586 î.Hr. Profetul Ieremia i-a avertizat pe iudei: Cetatea va fi predată în mâinile haldeilor. Iar iudeii s-au pornit împotriva profetului şi l-au închis într-o celulă subterană umedă (v. Ieremia 44). Ieremia continua să trimită în palatul lui Ioachim profeţiile sale despre cucerirea Ierusalimului de către haldei, profeţii scrise pe papirusuri. Iar regele, cu un cuţit, le făcea bucăţele şi le arunca în foc. Nu voia să audă astfel de lucruri. Insă, în scurt timp, Ierusalimul a fost predat haldeilor. „Toţi vrem adevărul, dar vai de cel care îl rosteşte!” spunea cu înţeles Tiziano Vecellio.
Oamenii bolnavi sufleteşte, fanaticii, egoiştii şi ceilalţi sunt capabili doar de minciună, neputând să accepte adevărul; deoarece au drept adevăr minciuna. Sunt capabili să te şi omoare dacă le arăţi minciuna pe care şi-o asumă drept adevăr. Şi, în timp ce păşesc strâmb, au falsa impresie că merg drept. în timp ce trăiesc în întuneric, au falsa impresie că sunt scăldaţi în lumină. Cât de grăitor descrie Prorocul Isaia această stare tragică – înşelarea – în care trăiesc oamenii păcatului: De aceea s-a îndepărtat de la ei judecata, iar dreptatea nu va da peste ei. Când aşteptau lumină, li s-a făcut întuneric, când aşteptau zorile, picioarele li s-au pomenit în ceaţă. Ca orbii vor pipăi peretele, aşa îl vor pipăi, ca şi cum n-ar avea ochi. In miezul zilei vor cădea ca-n miezul nopţii, şi ca nişte muribunzi vor suspina (Isaia 59, 9-10). Să ne ferească Dumnezeu de astfel de „lumini”!
c) Călăuze oarbe
Religia lui Israel în timpul lui Hristos era iudaismul. Fariseii erau reprezentanţii acestei religii, învăţători, călăuzitori ai poporului.
Stăteau în acelaşi scaun în care stătuse Moise (v. Matei 23,2). Această demnitate le-a recunoscut-o şi Hristos. A zis: Pe scaunul lui Moise s-au aşezat cărturarii şi fariseii. Deci toate câte vă vor spune faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei spun, dar nu fac (Matei 23,2-3). Insă Moise avea ca scop călăuzirea poporului către pământul făgăduinţei, acolo unde urma să Se nască Mesia. Aşa şi fariseii aveau ca scop să călăuzească poporul către Mesia, să explice poporului că, pe baza Scripturilor, acest Iisus este Mesia cel aşteptat. însă, pentru a face asta, trebuia ca ei înşişi să creadă întâi în El. Şi nu credeau. Sau, mai bine zis, se făceau că nu cred, deoarece dovezile vorbesc de la sine (v. Matei 16, 2-4 şi Ioan 7, 28).
L-au sfidat şi L-au înfruntat. Câte nu spuneau despre Hristos orbului din naştere, pentru a-l face să nu creadă în binefăcătorul său (v. Ioan 9, 13-33)! Şi, deoarece n-au reuşit, l-au aruncat afară (probabil din sinagogă) (v. Ioan 9, 34). Era o pedeapsă grea pentru un iudeu.
Continuarea? Hristos, ştiind buna sa dispoziţie, dar şi starea lui deprimantă, deoarece fusese dat afară, căuta să-l găsească (v. Ioan 9,35) pentru a-l întări şi, mai mult decât atât, pentru a-l face să creadă. L-a găsit în templu şi l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns zicând: Cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi Iisus i-a zis: L-ai şi văzut. Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamnei Şi I s-a închinat (Ioan 9, 35-38). Se pare că pe aproape se aflau şi fariseii. Ei L-au văzut pe Hristos discutând cu fostul orb şi s-au apropiat de El. Iar Hristos a vorbit, insinuând despre orbirea lor sufletească. Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi (Ioan 9, 39).l „Dar ce, noi suntem orbi?” (v. Ioan 9, 40), L-au întrebat fariseii. Şi le-a răspuns: Dacă aţi fi fost orbi, păcat nu aţi avea (Ioan 9, 41), vrând să spună că, dacă ar fi fost orbi, n-ar fi ştiut Scripturile, şi deci nu le-ar fi cercetat. Insă acum, că le ştiau, le tâlcuiseră greşit, deşi ei credeau că le-au tâlcuit corect. De aceea şi aveau păcat. Acum ziceţi: Vedem (Ioan 9,41).
Nu erau orbi pentru că nu ştiau Scripturile, ci tocmai pentru că le tâlcuiau conform cu ceea ce aveau în mintea lor, şi nu conform cu ceea ce spuneau Scripturile. Aveau drept călăuză patimile lor, şi nu Scripturile insuflate de Dumnezeu. Şi ei credeau că au drept călăuză Scriptura. Aşa, ca o înşelare, funcţionează şi patimile omului: acoperă adevărul şi-i prezintă drept adevăr minciuna „gătită” de patimile lui. Şi, dacă acest om are de-a face doar cu sine, atunci se păgubeşte doar pe sine. Dacă însă are de-a face cu mii de oameni, care depind de cuvintele sale, atunci răul răspândit va fi mult mai mare şi de nevindecat.
Fariseii erau şi învăţători, conducători ai poporului, dar erau călăuze oarbe (v. Matei 23, 24). Predau poporului tâlcuirile lor eronate în legătură cu Hristos, adâncindu-l în întuneric. Făceau orice, aşa încât poporul să nu creadă în Hristos. Înţelegem noi oare această crimă de neiertat a lor? Păcatul vostru rămâne, le spune Hristos (Ioan 9,41).
Fariseii stăteau în scaunul lui Moise, în timp ce preoţii şi arhiereii stăteau în scaunul lui Hristos, în chipul şi locul lui Hristos, deşi ei învăţau poporul lucruri care nu aveau legătură cu litera sau cu Duhul lui Hristos. Prin urmare, păcatul lor va fi veşnic neiertat. Nu e deloc întâmplător că Hristos, imediat după acestea, a vorbit despre păstorul cel bun şi păstorul cel rău (v. Ioan 10,1-18).
„Gândeşte înainte de a vorbi!” – proverb chinezesc. Dacă asta e valabil pentru omul simplu, cu cât mai mult e valabil pentru păstori, care sunt călăuze ale sufletelor! Să luăm aminte!
Arhim. Vasilios Bacoianis