Simțirea sufletului este o însușire a lui, iar păcatul e pălmuirea simțirii. Simțirea de sine pricinuiește oprirea păcatului sau micșorarea lui, iar ea e fiica conștiinței. Iar conștiința este cuvântul și mustrarea păzitorului dat nouă la botez.
Micșorarea păcatului naște înfrânarea de la el; și înfrânarea de la păcat e începutul pocăinței. Începutul pocăinței e începutul mântuirii; iar începutul mântuirii este intenția cea bună. Intenția cea bună este maica ostenelilor; iar începutul ostenelilor sunt virtuțile, începutul virtuților e floarea lor; iar floarea virtuții este începutul lucrării. Fiica virtuții este lucrarea în continuare. Iar rodul și fiica unei cugetări mai continue la virtute este deprinderea. Iar fiica deprinderii este calitatea bună a ființei.
Iar calitatea binelui este maica fricii. Frica naște, la rândul ei, păzirea poruncilor cerești și pământești. Iar păzirea poruncilor este dovada iubirii. Începutul iubirii este mărimea smereniei. Iar mărimea smereniei este fiica nepătimirii. Agoniseala acesteia este plinătatea iubirii, sau desăvârșita sălășluire a lui Dumnezeu în cei curați la inimă, din pricina nepătimirii. Pentru că aceștia vor vedea pe Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă