Nu aparţine tuturor să filosofeze despre Dumnezeu. Nu este o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de Cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui.
Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară şi când partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe, întipărite în cele frumoase, sau ca buna mireasmă amestecată cu cea neplăcută. Căci trebuie să se ocupe cineva în adevăr cu cunoaşterea lui Dumnezeu, ca, atunci când avem prilej, să şi judecăm (Ps. LXXIII, 3) cele drepte ale teologiei. Înaintea cui? Înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva, ca despre cursele de cai şi despre teatre şi cântece şi despre cele ale pântecelui şi despre cele de sub pântece – care văd şi în aceasta un motiv de desfătare, ca şi în cele contrare acestora, când li se spun. Despre ce trebuie deci să se filosofeze şi în ce măsură? Despre cele ce ne sunt apropiate şi în măsura în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta, ca să nu-i vatăme ca nişte glasuri copleşitoare auzul, sau ca nişte mâncări prea multe trupurile, sau, de voieşti, ca nişte poveri mai presus de putere pe cei ce le sunt supuşi, sau ca nişte furtuni prea tari care să vatăme pământul. Aşa ca şi aceştia, [[ca să zic aşa,]] apăsaţi şi împovăraţi de nişte cuvinte prea tari, să nu fie păgubiţi în puterea lor dinainte.
Şi nu zic aceasta pentru că nu ar trebui să ne amintim totdeauna de Dumnezeu, ca să nu se pornească împotriva noastră cei grăbiţi în a o face. Căci trebuie să pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm. Şi dacă putem spune şi aceasta, nu trebuie să facem altceva mai mult decât aceasta. Şi eu sunt dintre cei ce laudă cuvântul, care porunceşte „să se cugete ziua şi noaptea” (Ps. I, 2) şi „să se postească seara şi dimineaţa” (Ps. LIV, 19) şi „să se binecuvânteze Domnul în toată vremea” (Ps. XXXIII, 1). Iar de trebuie, să se spună şi cuvântul lui Moise: „Când şezi acasă, când pleci şi când călătoreşti” (Deuter. VI, 7), sau orice altceva faci, întipăreşte-ţi amintirea de curăţie. Deci nu te împiedic să-L pomeneşti neîncetat, ci să convorbeşti despre El. Nu te împiedic nici să discuţi despre Dumnezeu ca despre un lucru lipsit de evlavie, dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învăţătura despre El, ci lipsa de măsură. Gustarea de miere până la săturare produce vărsătură (Pilde XXV, 16), deşi este miere adevărată. „Orice lucru îşi are vremea lui” (Eccl. III, 1), cum socoteşte Solomon şi eu însumi; şi binele nu este bine când nu se face bine, precum floarea este nepotrivită în vremea iernii, precum femeii îi este nepotrivită podoaba bărbătească, precum bărbatului podoaba femeiască şi geometria plânsului, iar lacrimile, ospăţului. Vom nesocoti oare acolo vremea, unde se cere mai mult vremea potrivită?
Nicidecum, prietenii şi fraţii mei. Căci vă numesc încă pe voi fraţi, deşi nu vă purtaţi frăţeşte. Să nu cugetăm aşa, să nu imităm caii înfierbântaţi şi greu de călărit, să nu aruncăm pe călăreţul nostru gândul neraţional, şi evlavia care ne strânge bine, ca o zăbală (Ps. XXXI, 10); să nu ne depărtăm de la calea cuvenită. Ci să filosofăm înlăuntrul graniţelor noastre, să nu ne lăsăm duşi în Egipt, nici să ne lăsăm atraşi spre Asirieni, nici să nu cântăm „cântarea Domnului în pământ străin” (Ps. CXXXVI, 4), vreunui auz străin, fie el al nostru, sau al altora, duşmănos sau prieten, mulţumitor sau nemulţumitor, care priveşte cu mare atenţie cele ale noastre şi care voieşte ca scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără; ei o aprind, o aţâţă, o urcă până la cer prin suflarea lor şi o fac să se înalţe mai sus decât flacăra Babilonului arzând toate din jur. Căci întrucât nu au tăria în dogmele lor, o fură pe aceasta din cele slabe ale noastre şi de aceea, asemenea unor muşte pe răni, se prind de cele ce pot fi numite fie greşeli, fie păcatele noastre. Dar noi să nu continuăm a nu le cunoaşte, nici să nu dispreţuim podoaba acestora; ci dacă nu putem desfiinţa duşmănia, să convenim cel puţin între noi a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt, şi să nu aruncăm spre urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună, nici să nu declarăm mai cuvioşi ca noi pe cei ce se închină celor drăceşti şi pe slujitorii miturilor şi ai lucrurilor ruşinoase, care comunică mai degrabă sânge decât cuvinte (adevărate) celor neiniţiaţi. Să ştim că dacă este ceva cuviincios în veşmânt, în felul de-a trăi, în râs şi în mers, aşa este şi în cuvânt şi în tăcere, fiindcă vestim pe Cuvântul şi prin alte numiri şi puteri ale lui Dumnezeu. Deci să nu fie nici iubirea noastră de convorbiri străină de această lege”.
Sf. Grigorie Teologul, Cele 5 cuvântări teologice ale celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie de Nazianz, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993