Duminica a 13-a după Rusalii – Pilda lucrătorilor răi

Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut acelora tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel peste care va cădea ea, îl va zdrobi. (Matei 21, 33- 44)

Nimic pe lume nu-i mai urât decât nerecunoştinţa, nimic mai jignitor şi mai distrugător de suflet. Ce poate fi mai urât decât ca omul să tăgăduiască şi să ascundă binele care i s-a făcut? Şi ce-i mai urât decât să plăteşti milostivirea cu nemilostivire, încrederea cu neîncredere, cinstea cu necinste şi binele cu batjocură? Nerecu­noştinţa aşterne un nor negru între omul nerecunoscător şi Ochiul cel preacurat din ceruri, lumina cea fără de amestecare cu întunericul, bunătatea cea neamestecată cu răul.

Dintre toate pildele de nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu, cea mai rea, cea mai strigătoare la cer este nerecunoştinţa poporului evreu către Domnul nostru Iisus Hristos. Pilda aceasta o rostește însuşi Domnul în Evanghelia de astăzi în chipul parabolei profetice a stăpânului şi a lucrătorilor celor răi. Mântuitorul a spus pilda aceasta în templul din Ierusalim, înaintea înaltelor feţe preoţeşti și a bătrânilor poporului, cu puţin mai înainte de patima şi de răstignirea Sa.

Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Precum în alt loc Hristos vorbeşte despre un împărat, aşa şi aici vorbeşte despre un om oarecare stăpân al casei sale, adică despre un bun gospodar: despre Dumnezeu. Oricât de umil şi de slab este omul în lumea aceasta, Dumnezeu nu Se ruşinează a Se chema pe Sine: un om. Omul este cea mai înaltă, cea mai de preț făptură din întreaga zidire, de aceea Dumnezeu Îşi spune Sieşi om arătând prin aceasta supremaţia omului asupra oricărei alte zidiri din lume şi arătând de asemenea marea Sa iubire de oameni. Întunecatele minţi păgâneşti ale necredincioşilor şi apostaţilor L-au chemat pe Dumnezeu cu numele stihiilor şi lucrurilor din natură: foc, soare, vânt, apă, piatră, lemn şi animale- dar niciodată nu L-au chemat om. Singură credinţa creştină a înălţat omul deasupra întregii firi zidite; singur omul a fost învrednicit cu cinstea de a lua Cel Preaînalt numele său.

Vie înseamnă poporul israelit cel ales de Dumnezeu să fie purtătorul mântuirii pentru tot neamul omenesc. Însuşi Dumnezeu a numit pe israeliţi vie a Sa (Isaia5,1-7). Gardul împrejmuitor al viei înseamnă legile pe care le-a dat Dumnezeu poporului ales, deosebindu-Şi-l astfel între celelalte neamuri. Lege a pus în Israel; câte a poruncit părinţilor noştri ca să le arate pe ele fiilor lor (Psalm 77, 6-7). Teascul este Mesia cel făgăduit, Mântuitorul neamului omenesc, cu a cărui făgăduinţă poporul ales şi-a stins prin vremuri setea ca şi cu o apă de-viaţă-dătătoare: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (Ioan 7, 37; cf. 4, 14), şi: Cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată (Ioan 6, 35). Turnul înseamnă vechiul Templu de jertfă, înaintemergătorul Bisericii lui Hristos. Domnul însuşi (Matei 16, 18; 21,42) precum şi apostolii (Efeseni 2, 20) aseamănă Biserica cu o clădire. Lucrătorii sunt bătrânii poporului, preoţii şi învăţătorii.

Ce înseamnă cuvântul: el s-a dus departe? Poate Dumnezeu să plece departe de poporul Său? Înseamnă, pe de o parte, că înzestrându-l pe om şi făcând totul pentru mântuirea lui, Dumnezeu l-a lăsat pe mai departe în voia liberei sale alegeri, să folosească spre mântuire darurile primite; iar, pe de altă parte, înseamnă răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcatele oamenilor şi faţă de nesăbuita lor lucrare împotriva propriei mântuiri: îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, cea mai presus de înţelegerea omenească.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. După cum stăpânul îşi trimite slugile la vremea hotărâtă ca să ia roadele sale de la argaţi, aşa a trimis şi Dumnezeu la israeliţi pe slujitorii Săi, pe aleşii Săi, ca să ia roadele duhovnicești a tot ceea ce El le-a dat spre lucrare. Slujitorii lui Dumnezeu au fost profeţii, iar roadele viei, toate faptele bune izvorâtoare din păzirea Legii. A trimis pe slugile sale la lucrători înseamnă, mai întâi, că a trimis la bătrânii poporului, la preoţi, la cărturari şi la învăţători, la cei chemaţi să înveţe pe oameni Legea atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, la cei răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru ei şi pentru popor. Acestora li se dăduse cea mai mare putere şi cea mai mare înţelepciune – iar cui i se dă mult, i se şi cere mult. Toţi aceşti bătrâni şi capi ai poporului se cuvenea să primească pe trimișii lui Dumnezeu cu aceeaşi cinstire şi dragoste cu care L-ar fi primit pe Dumnezeu însuşi, dacă nu pentru altceva, măcar din recunoştinţă faţă de Dumnezeu. În schimb, ei ce au făcut?

Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Vedeţi cu câtă îndemânare întorc oamenii răul pentru bine! Vedeţi ce neagră nerecunoştință! Profeţii nu făceau decât să amintească acestor bătrâni ai poporul şi cărturari Legea lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu. Ei arătau mai cu seamă puterea mântuitoare, frumuse­ţea şi dulceaţa Legii, cerând a fi lucrată de fiecare om în parte şi de fiecare seminţie în parte. Ei cereau, în numele lui Dumnezeu, fapte bune drept roade ale dumnezeieştii Legi. Dar n-au găsit şi s-au aflat ca unii care merg să culeagă într-o vie în care nu e nimic de cules. Iar preoţii şi cărturarii şi bătrânii nu numai că i-au lăsat să plece cu mâinile goale, dar i-au prins, i-au batjocorit, i-au bătut, i­-au omorât, i-au ucis cu pietre. Iată, pe profetul Miheea l-au bătut, pe Zaharia l-au ucis chiar în faţa altarului, pe Ieremia l-au pietruit, pe Isaia l-au tăiat cu fierăstrăul, pe Ioan Înaintemergătorul l-au tă­iat cu sabia.

Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. Alte slugi, alţi prooroci. Cu cât mai mult se strica poporul ales, cu atât mai mulţi profeţi le trimitea Dumnezeu cel milostiv ca să-i mustre, să le aducă aminte, doar-doar să nu ajungă la nimicirea la care ajunge via neroditoare care se taie şi se aruncă în foc. Dar nici această a doua ceată de slujitori ai lui Dumnezeu n-a nimerit mai bine decât prima. Şi pe ei i-au bătut, i-au ucis şi i-au pietruit bătrânii, cărturarii şi rabinii. Cu cât mai mare era răbdarea lui Dumnezeu, cu atât mai întunecată nerecunoştinţa poporului Său.

La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Slujitorii lui Dumnezeu au fost primiţi cu ruşine, mustrările lui Dumnezeu au fost toate nesocotite, bunăvoinţa lui Dumnezeu dispreţuită. Ce răbdare omenească n-ar fi ajuns la capăt? Răbdarea lui Dumnezeu însă întrece chiar şi pe cea a celui mai răbdător doc­tor care are de-a face cu nebunii. Doar o câtime de astfel de nerecunoştinţă, şi oamenii ar fi răspuns cu un pumn de fier. Dar iată ce face milostivul nostru Dumnezeu: în loc de pumn de fier, trimite pe Fiul Său cel Unul-născut. O, nesfârşită bunătate! Nici cea mai bună mamă n-ar arăta atâta răbdare faţă de copilul ei, cum arată Dumnezeul Cel Viu faţă de omenire, zidirea Sa. Iar când a venit plinirea vremii, zice Apostolul, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său (Galateni 4, 4). A fost când s-a sfârșit timpul de aşteptare pe care Dumnezeu l-a lăsat lui Israel ca să aducă roadă; la umplerea paharului răutăţii și nelegiuirii bătrânilor poporului; la scurgerea răstimpului de răb­dare dumnezeiască. Când via s-a mănat cu totul, când gardul ei s-a ruinat şi s-a năpustit înăuntru-i un val de păgânătate, când teascul s-a uscat, când turnul s-a făcut peşteră de tâlhari – atunci, pe ne­aşteptate, în vie a coborât Fiul Stăpânului, Unul-născut Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu a ştiut mai dinainte că lucrătorii n-au să se dea în lături să facă Fiului Său ce făcuseră şi celorlalţi trimişi. De ce spune dar: Se vor ruşina de fiul meu? Ca să ne ruşineze pe noi, cei ce până astăzi nu-L primim pe Fiul lui Dumnezeu cu dragostea şi cin­stea cuvenită, şi de asemenea ca să arate măsura de necrezut la care ajunsese nerecunoştinţa în rândul poporului ales, care avuse­se parte de atâta dumnezeiască binecuvântare. Auziţi, aşadar, pră­pastia stricăciunii în care a ajuns neruşinata uitare şi ura faţă de Dumnezeu.

Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moşteni­torul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Ce aievea zugrăvire a ceea ce avea atât de curând să se întâmple Mântuitorului Iisus! Întocmai cum nelegiuiţii lucrători l-au ucis pe fiul stăpânului ca să rămână ei cu via lui, aşa cu adevărat şi capii evreieşti, arhiereii, fariseii şi cărturarii L-au ucis pe Hristos ca să se înstăpânească ei cu poftele lor asupra poporului lui Dumnezeu. Ce facem? se întrebau ei. Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El (Ioan 11, 48). Aşadar, după sfatul lui Caiafa, au hotărât să-L ucidă. O mie de ani nu le fusese de ajuns ca să înveţe că de un om al lui Dumnezeu nu poţi scăpa omorându-l, pentru că ucis fiind, mai deplin trăieşte, mai aspru mustră, mai greu îţi apasă conştiinţa. Părinţii lor uciseseră atât de mulți prooroci ai lui Dumnezeu că în curând au trebuit să le înalţe monumente; proorocii ucişi le erau încă mai ameninţători în moarte decât în viaţă. Ochi aveau, dar nu erau în stare să vadă; minți aveau, dar nu erau în stare să înţeleagă ce se făcuse de-a lungul a o mie de ani cu profeţii ucişi şi cu ucigaşii lor; nu erau în stare nici măcar să-şi aducă aminte.

Veniţi să-l omorâm! Nimic mai simplu. Dar pe cât de lesnicios mijloc de dezlegare a încurcăturilor omeneşti, pe atât de lipsit de succes. De la Cain la Caiafa, şi de la Caiafa la ultimul ucigaş de pe pământ, totul a fost şi este zadarnic. Să ucizi un drept nu înseamnă decât să-L trimiţi înapoi acolo de unde a venit, adică la Dumnezeu. Ce altceva este aceasta decât să-l aşezi într-o fortăreaţă de neatins, să-l înarmezi cu arme de nebiruit şi să-l faci de o mie de ori mai puternic decât era câtă vreme umbla în trup pe pământ? Să ucizi un drept înseamnă să-i înlesneşti biruinţa, să te osândeşti singur pe tine la nimicire şi la veşnica pierzanie. Ce ştia dar Caiafa, arhie­reul evreiesc, dacă nu ştia atâta lucru? Mai puţin decât nimic, pen­tru că şi nimicul i-ar fi folosit să hotărască a nu-L ucide pe Hristos, a nu se arunca pe sine – pe sine, nu pe Hristos – în osânda cea veşnică. Veniţi să-l omorâm, pentru că tot norodul merge după El. „O să rămânem de izbelişte: fără putere, fără onoruri, fără bani. Cine o să ne mai slugărească ? Cine o să ne mai slăvească ? Pe cine o să mai înşelăm? Pe cine o să mai jecmănim? Mai bine să-L omorâm şi să moştenim noi ceea ce vedem că moşteneşte El: poporul acesta, via noastră, care până acum a fost pe mâna noastră ca să ne desfătăm cu roadele ei.” Cam aşa gândeau răii aceştia. Şi repede au dus la îndeplinire lucrul lor. L-au prins şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Vedeţi cât de amănunţit a prevăzut Hristos ceea ce avea să I se facă Lui. Toţi Evangheliştii spun că iu­deii L-au scos afară din cetate, pe Golgota, la locul Căpăţânii aflat dincolo de zidurile Ierusalimului. Acesta este înţelesul cuvântului: l-au scos afară din vie. Dar acest cuvânt mai înseamnă încă şi că mai-marii lui Israel Îl vor lepăda pe Hristos, Îl vor reteza de la poporul israelit, Îi vor tăgădui neamul, nemaisocotindu-L de-al lor, Îl vor surghiuni în afara hotarelor naţiei lor şi-L vor da, ca pe un străin, pe mâna străinilor, pe mâna romanilor, ca să-L judece ei.

Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? i-a între­bat Domnul pe bătrânii lui Israel. Când va veni stăpânul, zice – după ce spusese la începutul pildei că stăpânul s-a dus departe. Când vine stăpânul. Când, adică, răbdarea lui a ajuns la capăt. La sfârşitul răbdării lui Dumnezeu începe mânia Lui. Dar despre cine spune aici Domnul că este stăpânul: El sau Tatăl? Totuna este: Eu şi Tatăl una suntem, a spus. Lucrul de căpetenie este că, la uciderea Fiului, răbdarea lui Dumnezeu a luat sfârşit şi odată cu ea s-a pus capăt şi obrăzniciei lucrătorilor.

I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Vedeţi că nu ştiu ce spun? Singuri îşi dau osânda! La Marcu şi la Luca pare că Domnul a rostit aceste cuvinte, Matei, însă, arată neîndoielnic că Hristos le-a ce­rut să spună ce gândesc ei că are să se întâmple. Şi, întrucât între Evanghelişti nu pot fi nepotriviri, înseamnă că mai întâi a spus Domnul ce va face stăpânul lucrătorilor celor răi, apoi i-a întrebat ce cred ei înşişi. Ei au spus mai întâi la fel ca Domnul, încuviinţând cuvintele Lui, apoi deodată, că şi când şi-ar fi dat seama ce îi paşte, au strigat într-un glas: Să nu fie! (Luca 20,16). Vedeţi în ce stare de întunecare se află, vedeţi că singuri nu ştiu ce-i cu ei?

Dar cine să fie aceşti alţi lucrători cărora stăpânul le va da pe mai departe via? Să înţelegem un lucru: după cum lucrătorii sunt noi, nouă este şi via care li se va da lor. Odată cu venirea lui Hristos via se întinde, cuprinzând tot neamul omenesc. Nu se mai alcătuieşte doar din israeliţi, ci din toate seminţiile pământului. Via aceasta nouă se va chema Biserica lui Dumnezeu, iar cei care vor lucra într-însa voi fi apostolii, sfinţii, părinţii şi învăţătorii Bisericii, mucenicii şi mărturisitorii, episcopii şi preoţii, binecredincioşii regi şi regine; toți aceştia vor fi lucrători în via Domnului şi vor da roadele la timpul lor. Ei vor fi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt (I Petru 2,9). La venirea lui Hristos starea de popor ales a israeliţilor încetează şi trece asupra tuturor celor care cred în El, din toate neamurile de pe faţa pământului. Să nu fie! strigă lucrătorii cei răi când îşi dau seama că pilda ţinteşte într-înşii. Fără aceste cuvinte predate nouă de Evanghelistul Luca, în Evanghelia lui Matei ar fi o lacună şi nu s-ar înţelege de ce a spus Domnul mai departe cele ce urmează. Dar după cele rostite de starostii evreieşti, se înţelege. Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? E limpede că piatra este însuşi Hristos; ziditorii sunt bătrânii, preoţii şi cărturarii lui Israel; unghiul este legătura între Israel şi păgânătate, între poporul ales de dinainte şi poporul ales de după, între Templul vechi şi Biserica nouă. Hristos e piatra unghiulară, capul unghiului în care se sfârşeşte Vechiul şi începe Noul. El cheamă întru împărăţia Sa, cu aceeaşi dragoste, şi pe israeliţi şi pe neamuri; şi unii şi alţii s-au arătat a fi, la venirea Sa, pomi sterpi, dar mai ales israeliţii, care L-au lepădat aşa cum leapădă zidarii pietrele care nu le trebuie. Cât s-au înşelat zidarii aceştia! Ei au nesocotit piatra de temelie a vieţii, a istoriei, a Zidirii întregi! Cu adevărat, nu pe Hristos L-au lepădat ci, vrând a-L lepădă pe El, s-au lepădat pe ei înşişi, iar El a ajuns sa fie piatra unghiulară a clădirii celei noi, a Zidirii celei noi.

De la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunai în ochii noștri (Psalm 117, 23), şi nimic nu poate fi mai înalt şi mai drept decât aceasta. Cu alte cuvinte: Citind Sfintele Scripturi, vi se pare vouă iudeilor că această minune a Domnului este minunată pentru voi! Dar voi nu ştiţi despre cine se vorbeşte aici. Nu ştiţi voi că grozavă este această piatră, căci: Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar peste cine va cădea ea îl va spulbera (Matei 21, 44; Luca 20, 18). Ne­fericiţii iudei s-au împiedicat într-adevăr de piatra aceasta, care i-a zdrobit. A fost pentru ei o piatră de poticnire câtă vreme Iisus Domnul era pe pământ cu trupul, iar după Răstignire şi Înviere s-a prăvălit peste ei şi i-a spulberat. N-a trecut mult şi asupra nelegiu­iţilor lucrători care l-au ucis pe Fiul Stăpânului a căzut armata ro­mană condusă de Titus; cetatea lor a fost făcută una cu pământul, iar evreii au fost scoşi din ţară şi spulberaţi pe toată faţa lumii.

Cu evreii s-a întâmplat ceva mai cumplit decât cu alte popoare care au păcătuit şi au murit în păcatele lor, cum sunt asirienii, ba­bilonienii, fenicienii, egiptenii şi alţii. Evreii au trecut foarte în­deaproape prin ceea ce a trecut Cain. Dumnezeu nu a dat voie ni­mănui să ucidă pe Cain, ci a pus asupra lui semn şi l-a lăsat să fie fugar pe pământ. Pedeapsa i-a venit lui Cain îndată după făptuirea crimei, evreilor însă nu. Ei au omorât şi au ucis cu pietre pe profeţi, unul câte unul, dar Dumnezeu a avut răbdare, a amânat pedeapsa și, aşteptând căinţa lor, le-a trimis alţi şi alţi profeţi. Abia când L-au ucis pe Mântuitorul s-a abătut asupra lor pedeapsa. Dumnezeu pe­depseşte câteodată pe loc, iar alteori amână pedepsirea încât oa­menii cred că ea nu va mai veni niciodată şi că vor putea păcătui nestingheriţi mai departe. Când Miriam, sora lui Moise, a vorbit împotriva fratelui ei, iată Miriam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada (Numerii 12, 10). Când Datan şi Abiron au cârtit şi-a deschis pămân­tul gura sa şi i-a înghiţit (Numerii 16, 32). Anania şi Safira au tăinuit parte dintr-o avere hărăzită Bisericii şi Anania a căzut mort pe loc (Fapte 5, 5).

Însă Dumnezeu nu pedepseşte pe răufăcător întotdeauna pe loc. Dimpotrivă, cele mai multe crime şi păcate nu sunt pedepsite în ceasul când sunt săvârşite, ci mai târziu, câteodată mult mai târ­ziu, uneori chiar după moartea păcătosului. În lumea aceasta pedeapsa pentru păcat vine potrivit preaînţeleptei iconomii a lui Dumnezeu. Dacă păcatul n-ar fi niciodată pedepsit la săvârşire, ne-am deznădăjdui aşteptând dreptatea lui Dumnezeu. Dacă, dimpotrivă, Dumnezeu n-ar amâna cu răbdare pedepsirea altor păcătoşi, cum am mai învăţa noi atunci să îndurăm cu răbdare jignirile ce ni se aduc? În sfârşit, faptul că uneori Dumnezeu nu pedepseşte în viaţa aceasta pe unii răufăcători împietriţi ne ajută să ne întărim credinţa în Judecata viitoare, care nu-i va scuti pe păcătoşii pe care i-a scutit pe pământ. Vai celor care au petrecut nepedepsiţi în fărădelegile lor, până la moarte! Nu râvniţi la soarta lor, pentru că ei şi-au primit cele dorite în această viaţă, iar în cea viitoare nu mai au nimic de primit decât judecata.

Dacă Hristos, fără prihană fiind, a suferit şi a fost chinuit atât cum să nu ne aşteptăm noi păcătoşii la suferinţă? Oricine, care mult păcătuind, și nu suferă de loc, nu are nimic împreună cu Hristos și nu va avea parte cu El nici în Împărăţie. Să ne temem văzând că, petrecând în păcate nepocăite, viaţa ne trece fără încercări şi fără dureri. Să ne bucurăm dacă, trecând prin multe încercări şi dureri, ne-am folosit de ele ca să plângem înaintea lui Dumnezeu şi să pornim pe calea cea dreaptă. Nimeni să nu spună: „O să mă pocăiesc mai încolo, fiindcă Dumnezeu e răbdător. De vreme ce i-a răbdat atâta pe iudei, o să mă mai rabde şi pe mine câţiva ani”. Să nu ne amăgim: Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, poate să ne mai rabde câţiva ani fără pocăinţă, dar poate la fel de bine să-Şi pună asupra noastră mâna Lui cea grea în orice ceas şi în orice clipă. Amânarea pocăinţei o face şi mai greu de împlinit, deprinderea cu păcatul îl înrădăcinează în noi, întunecându-ne şi mai mult mintea, împietrindu-ne şi mai mult inima. Atunci, fără să ne dăm seama, dăm dintr-un păcat greu în altul şi mai greu, întocmai ca lucrătorii cei răi care întâi au ucis pe profeţi, iar apoi pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Cum să aşteptăm dar pentru noi altceva decât i-a aşteptat pe lucrătorii cei răi? Piatra din capul unghiului pe care Dumnezeu a aşezat-o pentru mântuirea noastră se va ridica deasupra capetelor noastre şi ne va sfărma. Domnul Cel puternic întru milă puternic este şi întru dreptate. Să ne grăbim deci a ne folosi de milă câtă vreme mai este pentru noi milă. Să nu aşteptam să se ia de deasupra noastră mâna milostivirii, ca să se aşeze mâna dreptăţii.

Să nu amânăm a pregăti roadele în via inimii noastre, ci să fim gata a da aceste roade la vremea când se cer de la noi. Zi de zi îngerii lui Dumnezeu culeg sufletele omeneşti şi le duc dintr-această lume că pe nişte roade culese într-o vie. Ne va veni şi nouă rândul. O, să nu fie găsite atunci putrede roadele noastre! O, să nu fie gă­site sufletele noastre lipsă! O, îngeri ai noştri păzitori, deşteptaţi cugetele noastre, ridicaţi-ne şi ajutaţi-ne mai înainte să ne bată nouă ceasul! O, Doamne Iisuse, miluieşte-ne pe noi! A Ta fie slava şi închinarea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi puru­rea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici