Sfântul să se sfinţească şi mai mult. Deviza noastră a tuturor, şi a duhovnicilor, şi a monahilor, şi a mirenilor, aceasta trebuie să fie: să sporim în sfinţenie. Să nu stagnăm. Capitalul cel mai mare, cel mai bun, cel mai important, cel mai puternic pentru drumul nostru este sfinţenia!
Sfânt este Dumnezeu şi întru sfinţi se odihneşte. Omul sfânt nu oboseşte pe nimeni, ci dă bucurie, odihneşte, străluceşte, iradiază atât în interior, cât şi în exterior. Cel care urmăreşte sfinţenia, nu se oboseşte nici pe sine, nici pe duhovnic şi nici pe altcineva. Niciodată nu zice „nu”, ci întotdeauna zice: „Să fie binecuvântat!”.
Orice ar întâlni, fie neputinţă, fie scăpări şi căderi sau muncă grea, sufletul sfânt pe toate le depăşeşte. Greutăţile şi eventualele dureri ale trupului îi dau ocazia să-şi sporească sfinţenia. Sufletul sfânt odihneşte pe cei din jurul lui, fiindcă el e într-o legătură continuă cu Dumnezeu, neîncetat şi fără oprire vorbeşte cu Dumnezeu. De acolo ne extragem cu toţii puterile, din izvorul harului, de la Preadulcele nostru lisus. Preasfântul Dumnezeu este Cel care ne-a chemat şi pe noi la sfinţenie.
Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm cerul în inimile noastre!, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, pp. 34-35