Miluiește‑mă, Dumnezeule, miluiește‑mă…
Iubiți frați și surori, Ce alt strigăt ar trebui să se înalțe din piepturile noastre în aceste sfinte zile, dacă nu suspinul rugător: „Miluiește‑mă, Dumnezeule, miluiește‑mă!”? Iată că a trecut cea mai mare parte din prima săptămână a Postului Mare! Ne pregătim pentru Sfânta Împărtășanie. Vrem să ne unim cu Hristos! Dorim ca cerul să coboare în sufletele noastre. Ne simțim atât de nevrednici, atât de întinați, atât de împovărați de păcate, încât strigăm fără voie, cufundându‑ne în duhul de pocăință al canonului Sfântului Andrei Criteanul: „Miluiește‑mă, Dumnezeule, miluiește‑mă!”
Unii dintre noi au ținut post aspru, călăuziți de o râvnă vrednică de laudă – de a începe o viață plăcută lui Dumnezeu. Alții – din pricina neputinței trupești – nu au ținut , însă s‑au smerit, mai de folos fiind aceasta decât postul aspru. Unii au făcut acasă, înaintea icoanelor, multe metanii, iar alții s‑au mulțumit doar cu suspine din inimă pentru păcatele lor. Unii au citit rugăciuni lungi, alții au plâns cu pocăință înaintea lui Dumnezeu… Fiecare s‑a ostenit pe cât i‑a stat în puteri. Așadar, nici unul dintre cei care cred sincer în Dumnezeu nu a rămas nepăsător față de mântuirea sa. Pentru că fiecare simțim că vremea Postului Mare ne‑a fost dată pentru pocăință, că așteptăm un Oaspete de seamă să vină în sufletele noastre prin Sfânta Împărtășanie, și de aceea totul trebuie să fie pus în rânduială.
„Suflete al meu, suflete al meu, scoală‑te! Pentru ce dormi?” – ne îndeamnă Biserica. Domnul Se apropie! Cum Îl vom întâmpina? Curățite sunt inimile noastre, șters este praful păcatelor din ele, sunt spălate cu lacrimi de pocăință ferestrele sufletelor, sunt aprinse candelele noastre?
Aduceți‑vă aminte de pilda celor zece fecioare! Iisus Hristos, Mirele, vine către sufletele noastre. Cum ne va afla El? Când așteptăm un oaspete de seamă, câtă grijă avem să ne pregătim pentru întâmpinarea lui: curățăm, spălăm, măturăm, aerisim, aranjăm!… Dar iată, vine la noi Cel mai înalt Oaspete – Iisus Hristos – prin Sfânta Împărtășanie! El va bate la ușile noastre și va intra. Dacă înăuntru Îl întâmpină duhoare de păcate, dacă El vede că totul în noi este acoperit de praf și plin de oaspeți nepoftiți, ne va ocoli cu chipul trist, pentru că nu găsește loc în noi. Dar cine s‑a așezat în noi, de nu mai este loc pentru El? Păcatele! În spatele fiecărui păcat, așa cum ne învață Sfinții Părinți, se ascunde un demon. De fiecare dată când păcătuim, un demon tăinuit se vâră în noi și ne chinuie. Păcatele ne otrăvesc viața și ne întunecă sufletele, pentru că în ele se ascunde otravă satanică.
Nu întâmplător obișnuința păcătoasă, numită „patimă”, aduce multă suferință. O, frați și surori, oare vom socoti ca mai bune păcatul, patima, suferința, decât pe Cel Care ne dă fericirea cerească? Să lepădăm tot ce este vătămător din sufletele noastre, ca să‑I facem loc Lui! Să alungăm răutatea, să lepădăm viciile, să ne lepădăm de păcate! Iar asta putem face doar prin Sfânta Taină a Pocăinței, care se săvârșește înaintea preotului. Să ne spovedim! Să ne spălăm sufletele cu lacrimi! Și, dacă nu putem vărsa râuri de lacrimi, să vărsăm măcar pârâiașe! Dacă nici pârâiașe de lacrimi nu izbutim, măcar picături ca de ploaie. Iar dacă ochii ni s‑au uscat întru totul, să izvorâm suspine adânci de pocăință din piepturile noastre!
Cea mai mare piedică pentru pocăința noastră e faptul că inimile ne sunt adesea reci, chiar împietrite! Să le încălzim! Să ne ostenim duhovnicește! Să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu ca El să ne ajute întru pocăință! Să strigăm din adâncul sufletului nostru: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” sau „Miluiește‑mă, Dumnezeule, miluiește‑mă!”.
Când vom aprinde des rugul rugăciunii în sufletele noastre, el va izbucni într‑o adevărată vâlvătaie. Știți că printr‑o lupă pot fi adunate razele soarelui și poate fi aprins un foc. Să adunăm în conștiința noastră, asemenea unei lupe, toate razele cerești și veșnice ale adevărului și credinței într‑un singur punct, să cugetăm cu rugăciune asupra acestui punct, și inima noastră se va aprinde cu credință și râvnă. Asupra căror adevăruri să medităm? Că Dumnezeu este adevărul, că El este dragoste, că El este bucuria noastră, că El a dat pentru mântuirea noastră pe Unicul Său Fiu, că prin păcatele noastre Îl mâniem pe Dumnezeu, că viața noastră zboară, că azi‑mâine ne așteaptă moartea, apoi Judecata și, dacă nu ne‑am pocăit – pierzarea! Gândiți‑vă câți frați ai noștri au început postul anul trecut împreună cu noi, iar acum nu mai sunt!… Fericiți cei care s‑au întors la Dumnezeu prin pocăință!
Cine știe dacă și noi vom mai ajunge la următorul Post Mare?! Acum Dumnezeu ne‑a lăsat asemenea smochinului neroditor, ca să vadă dacă anul acesta vom da roade; iar dacă nu vom da roade, s‑ar putea să ne taie… Să ne cutremurăm gândind la toate acestea! Dacă inima noastră se va încălzi și se va smeri, pocăința va veni de la sine. Atunci ne vom aminti mai ușor păcatele cu care L‑am mâniat pe Dumnezeu și ne vom grăbi să ne mărturisim pentru a primi iertare cât mai curând cu putință.
După ce ne vom curăți, Se va sălășlui Iisus Hristos în noi, potrivit făgăduinței Sale: „Și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23). Închipuiți‑vă – Hristos cu tot harul Său Se sălășluiește în noi! Aceasta este fericirea desăvârșită, Raiul, Împărăția lui Dumnezeu, care nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt! „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20).
:
Arhimandrit Serafim Alexiev, Predici. Taina vieţii duhovniceşti constă în smerenie și pocăință, Editura Sophia