După cum am menționat deja, avva Evagrie scrie ca monah pentru monahi, prin urmare ca ascet cu un program de viață foarte sever (și în privința mâncării), adresându-se unor oameni de același format. De aceea, într-un fel sau altul cele ce urmează au în vedere „asceza”, cu alte cuvinte „exersarea” în lupta duhovnicească. Cu toate acestea ispitele corespunzătoare nu sunt decât în aparență „tipic monahale”. În spatele fiecăreia devin vizibile probleme care nu sunt legate de nicio stare de viață anume. Foarte elocvente în acest sens sunt replicile împotriva sugestiilor demonice privind stilul de viață ales, pentru că aici este vorba de monotonia și limitarea mâncărurilor:
„Gândului sufletului obosit și chinuit de pâinea și apa puțină [să-i spui]:
«Și cu toate că Domnul va da pâinea necazului și apă zgârcită, cei ce te fac să rătăcești nu se vor mai apropia de tine, pentru că ochii tăi îi vor vedea pe cei ce te fac să rătăcești și urechile tale vor auzi cuvintele celor ce te-au îndemnat din urmă la rătăcire»” (Isaia 30, 20-21).
„Gândului care plânge peste mâncărurile umile și peste pâinea uscată [să-i spui]:
«Mai bun e un dumicat uscat cu plăcere și în pace decât o casă doldora de bunătăți și jertfe nedrepte cu vrajbă»” (Pilde 17, 1).
Se poate riposta că pe termen lung pâinea uscată și apa, și ele în rații infime și doar o dată pe zi, cu alte cuvinte „dieta” obișnuită a Părinților pustiei, ajunge să-i repugne la un moment dat oricărui om. Cum se poate vedea din replicile scripturistice alese este vorba însă de cu totul altceva. Postitul nu e decât un mijloc pentru a învinge nemulțumirea generată de pofta nesăturată. Strigătul după mai multă mâncare e doar o înșelăciune a ispititorului care vrea să ne ducă în rătăcire.
Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 26-27