1. Sunt unele părţi din mare care hrănesc monştri uriaşi, ce au înfăţişarea unor balene, iar corăbierii ce plutesc pe acolo atârna clopote de corăbii, pentru că, speriaţi de zgomotul lor, să fugă aceşti monştri. Însă şi marea vieţii noastre hrăneşte monştri mulţi şi îndestul de fioroşi, vreau să spun patimile cele rele şi demonii încă şi mai răi care le poartă de grijă. Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu, şi, în loc de clopote, are pe învăţătorii cei duhovniceşti, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învăţăturii lor, fiarele cele din cugetare. Aceasta închipuia şi veşmântul lui Aaron, căci avea clopoţei frumos sunători atârnaţi de el. Şi aceasta era o vestire dumnezeiască, al cărei glas trebuia auzit în vremea când slujea Aaron lui Dumnezeu.
2. Noi însă, prefăcând litera în duh, vom face să vă răsune vouă acum în chip duhovnicesc, şi mai cu seamă în timpul postului, atunci când fiare văzute şi nevăzute ne asaltează cu îndârjire. Fiarele văzute sunt lăcomia pântecelui şi beţiile şi celelalte de acest fel; iar alte fiare într-ascuns stau la pândă: slava deşartă şi îngâmfarea şi buna părere despre sine şi făţărnicia. Dar [cuvintele] acestea sunt sunetul şi scăparea înaintea unor asemenea fiare, şi pază temeinică a celor ce se nevoiesc postind.
3. Aşadar postul şi neînfrânarea sunt potrivnice între ele, precum potrivnice sunt viaţa şi moartea. Iar postul este o poruncă a vieţii, de o vârstă cu firea omenească, întrucât obârşia şi-o trage din rai, dat fiind de către Dumnezeu lui Adam, drept paza a vieţii şi a harului celui dumnezeiesc. Iar neînfrânarea este chip al morţii trupului şi a sufletului, fiind dată de către diavol lui Adam în Eden, cu viclenie, prin Eva, spre căderea de la viaţa de veci şi spre înstrăinarea de la harul cel dumnezeiesc. Fiindcă Dumnezeu nu a făcut moartea, nici nu se bucura de pieirea celor vii. Vrea cineva să găsească viaţă şi har în Dumnezeu şi de la Dumnezeu? Să fugă atunci de neînfrânarea aducătoare de moarte şi să vină degrabă la postul cel dumnezeiesc şi la cumpătare, ca să se întoarcă el intru bucuria raiului.
4. Moise, postind patruzeci de zile pe munte, s-a înălţat spre culmea vederii lui Dumnezeu şi a primit tablele cuvioşiei. Poporul iudeilor, jos, îmbătându-se, a alunecat către nelegiuire, căci au făcut, topind aur, un idol în chip de viţel, asemenea zeului Apis al egiptenilor, iar dacă Moise nu ar fi stat [rugător] înaintea lui Dumnezeu, milostivindu-se mai înainte din pricina uciderii celei fără de milă a celor de acelaşi neam, nu i-ar fi cruţat câtuşi de puţin pe ei [vezi Ieşirea 32]. Aşadar, dacă şi noi avem trebuinţă de milostivirea lui Dumnezeu, să nu ne îmbătăm cu vin, nici să nu ne îmbuibăm peste măsură, căci de aici se trag desfrâul şi nelegiuirea. Văzător al lui Dumnezeu a fost şi Ilie, dar mai înainte s-a curăţit şi el prin post. A dobândit şi Daniel vederea lui Dumnezeu şi arătarea unuia dintre arhangheli, înfăţişând ce i-a desluşit lui cele ce aveau să fie, dar mai întâi a rămas în post şi nemâncare douăzeci de zile întregi [Daniel 10, 2]. Iar alt prooroc a fost ucis de un leu, dar el a mâncat împotriva poruncii lui Dumnezeu. Cunoaşteţi cu toţii pe Isav, fiul lui Isaac, care din pricina lăcomiei pântecelui a pierdut şi celelalte drepturi ale celor dintâi născuţi, şi binecuvântarea părintească. Să ne temem şi noi că nu cumva, dedându-ne la această lăcomie a pântecelui, să cădem de la binecuvântarea aceea făgăduita nouă şi de la moştenirea „Tatălui celui Prea înalt. Şi să vă amintiţi spre pildă de cei trei tineri care, învrednicindu-se cu postul, au călcat în picioare, cu tălpile goale şi nevătămate, focul de şapte ori aprins în Babilon împotriva lor.
5. Dacă şi noi ne vom osteni cu postul cel adevărat, şi vom călca în picioare jăratecul patimilor, şi-l vom stinge, şi vom străbate nevătămaţi cuptorul încins ce va să fie, când focul va. pune la încercare lucrarea fiecăruia dintre noi, ce va spune oare Domnul Dumnezeul proorocilor, Cel Care, luând trup pentru noi, S-a făcut om, arătându-ne nouă chipul biruinţei împotriva diavolului, căci postind pe deplin l-a biruit pe acela, deşi diavolul îl îmboldise cu tot felul de ispite? Grăit-a Domnul către ucenicii Săi, cu privire la demonul acela surd şi mut: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” [Marcu 9,29).
6. Dar vă voi arăta acum vouă, fraţilor, care este postul cel plăcut lui Dumnezeu şi adevărat. Pe acesta se cuvine să-l cunoaşteţi, ca să nu aducem noi lauda postului celui trupesc în sine şi pentru sine, ci să-l lăudăm că lucrător pentru alte virtuţi, de folos sufletului. Pentru că şi dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puţin folos [I Timotei 4, 8]. De aceea şi Părinţii cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste şi mai bine primit a mânca o singură dată pe zi şi a nu se satură. Şi pe acesta îl numesc post măsurat şi cumpănit, ceea ce spune şi Sfânta Scriptură: „să nu fim înşelaţi de saturarea pântecului şi de plăcerea gâtlejului”, ci să ne lepădăm de dorinţa de a mai mânca şi alte bucate, ca să fie cantitatea şi calitatea hranei potrivite puterii şi constituţiei celui hrănit, spre a se păstra, pe cât este cu putinţă, sănătatea să. Căci, dacă se hrăneşte cu măsură cel slăbit din bucăţele ce i se aşază înainte, şi care să fie pe potriva slăbiciunii sale, atunci fapta aceasta nu înlătură sfinţenia lui. Cel slăbit nu va adăugă la bucăţele neapărat trebuincioase altele ce sunt foarte de prisos, ci el trebuie să caute hrană şi nu trufia, potolirea setei şi nu beţia, folosul cumpănit al hranei şi nu lipsa de măsură, şi neînfrânarea, şi abuzul de hrană.
7. Aşadar acesta este începutul postului celui adevărat şi plăcut lui Dumnezeu; iar rostul pentru care a fost rânduit creştinilor şi cinstit de către ei este curăţirea sufletului. Care este folosul lepădării de hrană trupească, dacă eşti biruit de cugetări şi de patimi trupeşti? Care este folosul să te abţii de la vin şi să fii chinuit de sete, dacă chiar neînbătându-te cu vin – după cuvântul celui ce spune: „Vai de cei ce nu se îmbată cu vin!” – ai sufletul tulburat de invidie şi de mânie? Care este folosul să te înfrânezi de la o masă plăcută şi bogată, dar să ai sufletul lipsit de smerenie? Sau care este folosul să-ţi ungi trupul cu untdelemn, dar să nu-ţi smereşti sufletul cu post, după cuvântul lui David? Care este folosul să fugim de mireasma împrăştiată din multe mâncăruri, dar să avem mintea păgubita prin gânduri şi cugetări deşarte, şi să fim lipsiţi de folosul rugăciunilor noastre către Dumnezeu?
8. Din această pricină este un post bun acela săvârşit spre slăbirea poftei, pentru smerirea sufletului, pentru abaterea urii, pentru stingerea mâniei, pentru ştergerea ţinerii de minte a răului; pentru lucrarea curată a minţii şi a rugăciunii. Dacă ai de toate şi eşti avut, să dai tu din prisosul hranei tale pentru mângâierea celor lipsiţi şi nevoiaşi. De vei posti în felul acesta, nu numai că vei muri lumii cu Hristos, dar împreună cu El vei învia şi vei împăraţi în veacul veacurilor. Căci vei avea aceeaşi fire cu El printr-un astfel de post, asemănându-te morţii Lui, dar făcându-te părtaş şi învierii Lui, spre moştenirea vieţii întru El. Cel ce posteşte, dacă este ispitit, biruieşte pe ispititor. Dacă nu este ispitit însă, păstrează pacea sufletului şi a trupului său, dar, după Pavel, el îşi răneşte trupul, chinuindu-l şi supunându-l robiei [I Corinteni 9, 27], din teamă că nu cumva să fie nepus la încercare. Iar dacă Pavel se teme, nu se cuvine oare cu atât mai mult să ne înfricoşăm noi? Deci acela care posteşte supune robiei trupul său şi face să fie încercat sufletul său; iar cel ce îngraşă trupul său, care după puţin timp va fi nimicit, nemancând ca să trăiască, ci mai degrabă trăind ca să mănânce, precum vieţuitoarele cele necuvântătoare pregătite pentru junghiere, şi acela care adăugă celor neapărat trebuincioase ceea ce prisoseşte, sau acela care mânat de pofte îşi atâta trupul, sau pur şi simplu îl da iubirii de plăcere cuibărite în trupurile omeneşti, acela nu face nimic altceva decât să pregătească viermilor din pământ o hrană mai îmbelşugată. Aşadar bine cânta şi David în Psalmi: „Ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune?” [Psalmi 29, 9]. Prin urmare, postind şi hrănindu-te cu înfrânare, fără să pui deoparte pentru mâine ceea ce prisoseşte azi, şi precum Domnul sărăcind ne-a făcut pe noi bogaţi, tot astfel şi tu, cititorule, flămânzind în chip nesilit, să saturi pe cel ce este flămând fără de voia sa. Atunci postul îţi va fi ca un porumbel ce poartă o ramură de măslin şi care binevesteşte sufletului tău izbăvirea din potop. Căci aşa grăieşte marele prooroc Isaia „Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire; dacă dai pâinea ta celui flămând şi saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei” [Isaia 58, 9-10]. Dacă nu vrei să dai cele ce sunt ale tale, măcar, abţine-te să iei cele străine şi să nu dobândeşti lucruri care nu îţi aparţin, răpind şi strângând, în chip potrivnic Legii, de la cei săraci, că nu cumva să auzi că ţi se spune, pe bună dreptate, de către Prooroc: „Este oare acesta un post care îmi place?”, zice Domnul. „Să-şi plece capul ca o trestie, oare acesta se cheamă post? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” [prescurtare după Isaia. 58,5-8].
10. Prin urmare, dacă nu vei da din ale tale celui sărac, deşi ale tale îţi prisosesc, cel puţin să nu le răpeşti pe acestea de la cel sărac. Pentru că Stăpânul tuturor, Hristos, trimiţând foc peste cei puşi de-a stânga Sa şi părăsindu-i blestemului, nu îi osândeşte totuşi pe aceştia ca răpitori, ci ca pe unii care,deşi sunt datornici, nu dau ce datorează. Aşadar răpitorii şi cei nedrepţi nu se vor înfăţişa la judecată şi nu-i vor sta înainte [Judecătorului], ci vor merge pe dată la osânda foarte mare, că unii ce nici aici, pe cât se pare, n-au prea stat înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă spune Scriptura: „Cei ce mănâncă pe poporul Meu că pâinea, pe Domnul nu L-au chemat” [Psalmi 13, 4]. Cel bogat, căruia i-a rodit ţarina, şi cel ce este înveşmântat în porfiră şi în vizon, vor fi osândiţi, pe bună dreptate, nu că unii ce au nedreptăţit pe cineva, şi că unii care nu au împărţit celor săraci cele dobândite. Pentru că cele adunate în vistierii sunt obşteşti, din hambarele făpturilor lui Dumnezeu. Cum să nu fie hrăpareţ şi nesăţios cel ce acaparează cele obşteşti, chiar dacă nu este precum acela ce fură cele ce sunt ale altora în chip vădit? Dacă cel dintâi va răbda ca un slujitor rău împărţirea înfricoşătoare, cel de al doilea – vai! – va fi supus unor pedepse mai cumplite şi mai grele încă, şi nici unul dintre ei nu va fi în stare să scape de acestea, de nu vor primi, în chip prietenesc, pe cei săraci; de cel dintâi nu va administra bine cele încredinţate lui de către Dumnezeu, şi de celălalt nu va cheltui bine cele adunate în chip mârşav.
11. Marele Pavel, scriind tesalonicenilor (ce sunt negreşit strămoşi ai noştri) cu privire la iubirea de fraţi, spune: „Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul” [I Tesaloniceni 4,9],
12. Domnul a grăit aşadar către unii: „Dacă aţi fi fii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam”. Să ne temem şi noi înşine de cuvântul acesta, care aici nu este grăit către noi, ci cu privire la ziua aceea înfricoşătoare, care să nu se ivească, zi în care înrudirea se judecă din asemănarea celor săvârşite. Când toţi cei care au îndrăgit sărăcia întru Hristos sau pe cei săraci, cei care au dispreţuit slavă, cei care au îndrăgit înfrânarea, cei care au fost nu doar ascultători ai poruncilor din Evanghelii, ci şi împlinitori ai lor, aceia vor fi una, în chip minunat, căci spune Scriptura: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem”. Atunci, în chip lămurit, sabia cea drept judecătoare a Duhului va despărţi pe fiu de tatăl său şi pe fiica de mama sa, şi Va face să fie separaţi cei cei ce nu sunt asemănători prin purtările şi năravurile lor. Dar, dacă acolo va fi aşa, cu atât mai mult va fi aici, unde cel ce pe toate le ştie spune: „Nu vă cunosc pe voi”, grăind către cei ce nu se aseamănă cu El prin virtute. Pentru că ei nu se învrednicesc, pe cât se pare, de chipul Celui ceresc. Ei nu se fac milostivi, precum este Tatăl tuturor; ei nu pun laolaltă cele ce le aparţin cu cei lipsiţi şi săraci, precum Acela Care dă tuturor în dar bunătăţile Sale. Ei nu s-au făcut binefăcători celor apropiaţi lor, nici nu i-au făcut pe cei îndepărtaţi de ei, prin facerea de bine, să le devină apropiaţi; şi, din pricina acestei deosebiri, Cel bun nici nu îi cunoaşte, nici nu locuieşte în cei asemenea lor. Dacă Acela este aşa, la fel sunt şi cei ce vieţuiesc aici potrivit cu El, iar cei care împărătesc cu El acolo vor grăi desigur aceleaşi cuvinte, chiar şi celor înrudiţi după sânge, dacă aceia nu li se vor vădi apropiaţi prin virtute.
13. Deci dacă cineva ar spune: „Eu sunt copilul tău”, sau „Acelaşi tată avem”, sau „Eu sunt frate cu tine”, atunci acel cineva ar auzi, vai, că fratele nu este răscumpărat şi izbăvit [doar pentru că este rudă de sânge] şi că tata nu e nimeni altul decât Unul Dumnezeu! Dacă ai fi copil al meu, mi-ai urma mie; acum însă eşti al acelui tata ale cărui pofte le lucrezi; pleacă şi rămâi cu el în veacul veacurilor, căci eu nu te cunosc pe tine, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt ale mele, însă tu nu eşti al lui Dumnezeu! Aceste vorbe, „ale mele” şi „ale tale”, sunt izgonite dintru cele de aici, iar noi le-am urât pentru tot restul vieţii, drept care am şi devenit moştenitori ai împărăţiei acesteia. Deoarece acest fel de a vorbi, după părerea dumnezeieştilor Părinţi, este rece, lipsit de legătura dragostei, că unul din care Hristos a fost izgonit. Şi celor stăpâniţi de patima aceasta [a posesiei], ea le pricinuia atunci iubirea de sine, iubirea de arginţi, ura faţă de fraţi şi tot soiul de alte răutăţi, iar acum îi dă de ruşine.
14. Să ne temem, fraţilor, rogu-vă, de asemenea fapte; căci sunt cu adevărat înfricoşătoare! Să ne îngrijim de cele ale noastre după cum este plăcut lui Dumnezeu; să le părăsim, ca să fim iertaţi, să fim milostivi, că însutit să fim miluiţi. Căci Acela Care pentru noi a sărăcit până la capăt, primind milostivirea pentru Sine, fiind El plin de cele mai mari daruri, a înmulţit mult darul hărăzit nouă ca răsplată. Aşadar să fie cineva sărac precum a fost El şi să trăiască împreună cu El, sau să se facă părtaş cu săracii cei pentru El şi să se mântuiască prin aceştia. Să dobândim milostivirea, dând de bună voie şi de la noi semn şi mărturie de dragoste frăţească şi de mulţumire faţă de Tatăl nostru şi Stăpânul nostru obştesc. Căci nu va găsi nimeni un răstimp mai potrivit decât zilele acestea de post pentru asemenea mulţumiri. Căci legând milostivirea sa de post, tot păcatul va fi şters, creştinul se va închina de bună voie patimilor celor mântuitoare ale Domnului şi se va bucura împreună cu toţi de învierea lui Hristos, şi va avea parte de izbăvirea cea veşnică.
15. Pe care fie ca noi toţi să o dobândim întru Hristos însuşi, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Prea Sfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Grigorie Palama