Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.
Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.
Aruncăm seminţele virtuţilor pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în cununa slavei celei veşnice ce va încununa capetele noastre.
***
Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele sufleteşti şi trupeşti. Răbdarea este diamantul care îl împodobeşte pe creştin si netedă face calea mântuirii noastre.
Răbdarea este bărbăţia sufletului, sprijinul, rădăcina cea adâncă, care ţine pomul atunci când îl lovesc vânturile şi râurile îl potopesc.
Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava deznădejdii în sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva, toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui Dumnezeu.
***
Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.
Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fost fiul Său si a înviat.
Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul?
[…]
Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.
Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.
Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.
Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.
Arhim. Efrem Filotheitul, Poveţe părinteşti, Editura Evanghelismos, 2015