Afirmând că cel desăvârşit se îngrijeşte de mântuirea tuturor, Părinţii totuşi, în general, învaţă că principala sarcină a creştinului este de a lucra la propria sa mântuire, nuanţând astfel afirmaţiile anterioare.
Mulţi Părinţi spun mai întâi de toate că o căutare radicală a propriei mântuiri presupune fuga de oameni. Acest laitmotiv al literaturii ascetice este ilustrat în chip semnificativ de o apoftegmă privitoare la Sfântul Arsenie cel Mare, din care mai aflăm şi că această fugă de oameni este după voia lui Dumnezeu: „Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărăteşti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: Doamne, îndreptează-mă, ca să ştiu cum mă voi mântui? Şi i-a venit lui glas zicându-i: Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui.” Fuga de oameni este fundamentală şi ea defineşte starea monahală. Părăsirea singurătăţii pentru a merge să-i mântuiască pe oamenii din lume este o ispită pe care diavolul obişnuieşte s-o aducă asupra monahilor, fie ei chiar sporiţi în viaţa duhovnicească, după cum arată Sfântul loan Scărarul: „Când (dracul slavei deşarte) vede pe unii având puţină linişte, îndată îi îndeamnă să vină (ţin pustie în lume. Du-te, zice, pentru mântuirea sufletelor pierdute.”
Pentru monah, a sta departe de oameni este o regulă care trebuie respectată cu stricteţe. Se cunosc multe exemple de monahi care-şi schimbau locul pentru a se feri de mulţimea vizitatorilor, chiar dacă aceştia veneau să le ceară sfaturi duhovniceşti. Monahul, scrie Sfântul Isaac Sirul, se cuvine „să nu fie cunoscut şi cinstit de oameni. Să nu se lase legat de prietenia şi de însoţirea cu vreun om; să aibă locul vieţuirii sale liniştit; să ocolească întotdeauna pe oameni.” „O, cât de rea este privirea şi vorbirea pentru cei ce petrec în linişte! Cu adevărat, fraţilor, e mai rea decât pentru cei ce sunt departe de linişte. Că precum asprimea grindinei, căzând pe neaşteptate peste plante, le usucă şi le pierde, aşa şi întâlnirile cu oamenii, chiar dacă ar fi foarte scurte şi ar părea folositoare, usucă florile virtuţilor care au înflorit de curând din însoţirea cu liniştea.”
Că omul este dator să se îngrijească mai întâi de propria sa mântuire şi apoi de a altora, o spune răspicat Sfântul Isaac Sirul atunci când dă aceste sfaturi: „Iubeşte nelucrarea liniştii mai mult decât săturarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea multor neamuri la Dumnezeu. Căci mai bine îţi este să te dezlegi de legătura păcatului decât să eliberezi rob din robie. Mai bine îţi este să te împaci cu sufletul tău prin unirea într-un gând a treimii din tine, adică a trupului, a sufletului şi a duhului, decât să împaci prin învăţătura ta pe cei tulburaţi […] Mai bine îţi este să fii zăbavnic la limbă decât cunoscător şi iscusit în a revărsa cu ascuţimea minţii învăţătura ca pe un râu. Mai de folos îţi este să te îngrijeşti să învii din patimi sufletul tău căzut, prin mişcarea gândurilor tale în cele dumnezeieşti, decât să învii pe cei morţi.” Şi alte cuvinte binecunoscute ale acestui sfânt au acelaşi înţeles: „Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui, când locuieşte în mijlocul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea lui […]. Cel ce urmează lui Hristos în tânguirea de unul singur e mai bun decât cel ce se laudă pe sine în adunări.”
Mulţi Părinţi stăruie asupra primejdiilor duhovniceşti care-i pândesc pe cei ce caută mântuirea altora mai înainte de propria lor mântuire. Unii dintre ei amintesc acest cuvânt al lui Hristos: „Ce va folosi omul de va dobândi lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său?” (MT. 16, 26) sau aceste alte cuvinte: „Dacă un orb duce pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 5, 14; cf. Lc. 6, 39). Sfântul Macarie Egipteanul spune scurt: „Nu cumva pe alţii să-i mântuieşti şi pe tine să te prăpădeşti.” Tot aşa spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: „Nu surpa casa ta vrând să o zideşti pe a vecinului.”
Ajutorarea celui ce se pierde presupune deci puterea de a o face, altfel pierim şi noi împreună cu el. Aşa ne învaţă un Bătrân: „De vezi pe unul căzut în apă şi poţi să-l ajuţi, întinde-i toiagul şi trage-l afară. Iar dacă nu poţi, lasă-i toiagul tău, căci de-i vei da mâna ta şi nu-l vei putea scoate, te va trage la fund şi veţi pieri amândoi.”
Sfântul Isaac stăruie îndeosebi asupra primejdiei de a te socoti în stare să-i tămăduieşti pe alţii de bolile lor sufleteşti, fiind tu însuţi încă bolnav; de a voi să-i scapi pe alţii de patimile lor, fiind tu însuţi stăpânit de patimi; de a voi să-i mântuieşti pe alţii atunci când tu însuţi eşti departe de mântuire: „Mulţi au săvârşit puteri, au înviat morţi, s-au trudit să întoarcă pe cei rătăciţi şi au făcut lucruri mari, şi mulţi au fost călăuziţi prin mâinile lor spre cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar după acestea, ei, care au înviat pe alţii, au căzut în patimi întinate şi spurcate şi s-au omorât pe ei înşişi şi s-au făcut sminteală multora prin faptele lor văzute. Pentru că erau încă bolnavi cu sufletul lor şi nu s-au îngrijit de sănătatea sufletelor lor, ci s-au predat pe ei înşişi mării lumii acesteia pentru a tămădui sufletele altora, ei înşişi fiind încă bolnavi şi şi-au pierdut sufletele lor.”
Aşadar, se cuvine să respectăm această primă regulă: să-i ajutăm pe alţii numai în măsura în care acest lucru nu este vătămător pentru sufletul nostru.
O altă regulă este că se cuvine să-l ajuţi pe altul doar atunci când eşti sigur că nu-l vatămi. Dacă tu însuţi nu ai o purtare vrednică de laudă, poţi să-i sminteşti pe ceilalţi şi să le faci mai mult rău decât bine. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost şi el cuprins de o asemenea temere atunci când a fost chemat la preoţie şi de aceea mai întâi a refuzat această slujire: „Socot că voi fi pedepsit mai blând pentru vina de a nu fi mântuit şi pe alţii decât dacă, ajungând mult mai rău după o atât de mare cinste, aş ti dus la pieire şi pe alţii, şi pe mine. Aşa însă cred că pedeapsa va fi atât cât o cere mărimea păcatelor mele; dar dacă aş fi primit preoţia, pedeapsa nu mi-ar fi fost numai de două ori mai mare, ci de nenumărate ori, şi pentru că aş fi smintit mai mulţi oameni, dar şi pentru că, după ce aş fi primit o cinste atât de mare, aş fi supărat pe Dumnezeu.”
Pentru Părinţi, dorinţa de a-i învăţa sau sfătui pe ceilalţi este întotdeauna un lucru îndoielnic şi adesea ei o plasează între celelalte patimi . Mulţi Părinţi arată că omul care-l învaţă pe altul este pândit de slava deşartă, chiar dacă lucrul acesta i-a fost cerut. Astfel, Sfântul Macarie Egipteanul spune: „Cel ce este rugat să vorbească şi silit a vesti cuvântul se cuvine să se mâhnească, să fugă de lucrul acesta ca de foc şi să lepede îndată gândul, ca să scape de el şi să nu cadă în slava deşartă din pricina vorbelor. Căci şi Moise, slujitorul lui Dumnezeu, silit a vorbi şi a vesti cuvântul către Israel, s-a temut şi a zis: «Eu nu sunt om îndemânatic la vorbă» (leş. 4, 10). Tot aşa şi Ieremia, silit şi el să vorbească, inima i s-a aprins ca focul şi a zis: «Eu nu ştiu să vorbesc pentru că sunt încă tânăr» (Ier. 1, 6), ca să nu primească slava şi cinstea de proroc. Şi Pavel spune şi el: «Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dacă însă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată» (1 Cor. 9, 17).”
Numai cel eliberat de patimi, întemeiat pe virtuţi şi ajuns prin aceasta îndeajuns de puternic duhovniceşte poate să se îngrijească de mântuirea altora, sfătuindu-i şi învăţându-i. Numai aşa poate să scape nevătămat şi el, şi ceilalţi. „Bine este – scrie Sfântul Isaac Sirul – a învăţa pe oameni să primească bunătatea lui Dumnezeu şi a-i îndemna să rămână sub purtarea de grijă a Lui şi a-i strămuta de la rătăcire la cunoştinţa adevărului. Acesta este chipul de lucrare al lui Hristos şi al Apostolilor, şi el este foarte înalt. Iar când omul simte că a ieşit din vieţuirea cea bună şi din părtăşia neîncetată cu Dumnezeu şi că mintea lui slăbeşte în contemplare şi liniştea lui se tulbură şi cunoştinţa i se întunecă […] şi că, vrând să vindece pe alţii, îşi pierde sănătatea sa şi iese din libertatea voii sale, trecând în tulburarea minţii, trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul apostolic care zice că hrana tare e potrivită celor mai desăvârşiţi (Evr. 5, 14) şi să se întoarcă la cele dinainte ale sale, ca să nu audă spunându-i-se: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi» (Lc. 4, 23). Să se judece deci pe sine însuşi şi să-şi păzească buna lui deprindere şi, în loc de a ajuta prin rostirea cuvintelor, să slujească prin vieţuirea cea bună; şi, în loc de a învăţa prin sunetele gurii lui, să înveţe prin faptele lui. Şi abia când îşi va afla sufletul său sănătos să caute să folosească şi pe alţii şi să-i tămăduiască prin sănătatea lui. Căci când se va afla departe de oameni, va putea să-i ajute pe ei mai bine prin lucrarea sa cea bună, ca să sporească în râvna faptelor bune, decât îi poate ajuta prin cuvinte, cât timp este el însuşi bolnav şi are nevoie mai mult ca ei de doftorie. «Că de va călăuzi orb pe orb, amândoi vor cădea în groapă» (Mt. 15, 14).”
Într-un chip asemănător, Sfântul Macarie Egipteanul îl îndeamnă pe creştin să nu rostească cuvânt de zidire către altul dacă nu e el însuşi puternic întemeiat pe o experienţă duhovnicească, arătând primejdia înşelării şi a mândriei care se nasc din aceasta. Celor care spun că astfel urmează pilda Apostolilor, el le aminteşte ce spune Sfântul Pavel: „Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (1 Cor. 2, 4). Celor care spun că fac aceasta din iubire, Sfântul Macarie Egipteanul le aminteşte că adevărata iubire izvorăşte dintr-o inimă curată (cf. 1 Tim. 1, 5)41. Căci „una e iubirea firească a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfânt”. Prima poate duce la înşelare; a doua se naşte din curăţirea de patimi (care se face pe măsura împlinirii poruncilor), şi ea este cea care ne deschide intrarea adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu şi a realităţilor duhovniceşti .
Şi care anume se cuvine să fie temeiul cuvântului de zidire a aproapelui ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Domnul nu fericeşte pe cei ce învaţă numai, ci pe cei care s-au învrednicit prin lucrarea poruncilor mai întâi să vadă şi să privească în ei înşişi lumina Duhului şi [care] luminează şi scânteiază. Căci datorită ei cunosc prin vederea adevărată, prin cunoaşterea şi lucrarea ei, cele despre care vorbesc şi aşa îi învaţă pe alţii. E de trebuinţă, aşadar, ca cei ce vor să-i înveţe pe alţii să fie ridicaţi mai întâi ei înşişi, s-a spus, ca nu cumva, vorbind despre cele ce nu le cunosc, să piardă şi să rătăcească pe cei ce se încred în ei şi pe ei înşişi.”
E binecunoscut acest cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov: „Câştigă pacea sufletului şi mii de oameni şi vor afla mântuirea în preajma ta”. Or, potrivit tradiţiei ascetice, pacea sufletului este mai întâi de toate nepătimirea, stare duhovnicească izvorâtă din biruirea patimilor, care deschide intrarea dragostei celei adevărate şi a cunoaşterii lui Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul arată că Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, până ce au fost chemaţi să se facă păstori ai Bisericii şi să-i ajute pe cei din lume, au petrecut în liniştea pustiei şi au păzit poruncile, ajungând astfel la curăţia sufletului şi învrednicindu-se de vederea Duhului. Sfântul Serafim de Sarov a trăit el însuşi în însingurare mai mult de treizeci de ani, înainte de a-i primi pe cei veniţi să-i ceară sfat, şi să-i îndrume pe calea mântuirii. Şi mulţi alţi sfinţi au făcut la fel.
Jean Claude-Larchet, Dumnezeu este iubire – Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Editura Sophia