Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos „ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evr. 13, 8). Dacă într-adevăr aşa este, dacă Dumnezeu nu suferă schimbare, dacă El este la fel de iubitor şi milostiv ca înainte, atunci cum se poate explica aceasta că, deşi ucenicii Săi şi mulţime mare de oameni cândva L-au urmat, acum noi nu mai ascultăm chemarea Lui şi nu Ii urmăm paşii? Este cumva o lipsă de iubire pentru El şi pentru căile Lui? Dragii mei, oare este posibil să nu ne mai iubim Mântuitorul? Este cu putinţă să fi atins o asemenea stare dobitocească încât, la chemarea Lui, să răspundem în derâdere şi cu înverşunare să călcăm peste poruncile Lui cu mânie? Să ne lepădăm de nebunia noastră şi să-L urmăm pe Dumnezeul nostru cu bucurie, asemenea ucenicilor Săi care cândva L-au urmat.
Acum mântuirea ne este mult mai aproape decât a fost pe vremea lor; astăzi este mai uşor a-L urma pe Domnul decât a fost atunci.
Acum nu mai sunt feluritele martiraje şi persecuţii ce erau înainte. Acum, credinţa în Hristos este credinţa cea cârmuitoare. Să-L urmăm pe Hristos cu bucurie, cu supunere şi cu credinţă, precum copiii – căci altfel nu vom putea fi în împărăţia Lui. Aceasta este ceea ce ne spune El însuşi: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruntii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor” (Mt. 18, 3). Cel care descreşte şi se smereşte asemenea unui copil, va fi numit mare în Impărăţia cerurilor, pentru că aici, pe pământ, l-a primit înlăuntrul său pe Domnul. Priviţi cum Dumnezeu are grijă de aceştia: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mici”, spune El, „că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 18, 10). Şi iar: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut… Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici” (Mt. 18, 11, 14).
Este evident, aşadar, cum Dumnezeu îi ocroteşte pe iubiţii săi slujitori, ca niciunul dintre ei să nu se prăpădească, şi cum îi primeşte chiar şi pe fiii Lui risipitori, care s-au întors de la pierzanie înăuntrul îmbrăţişării Sale. Îmbrăcându-i pe ei în veşmintele curăţiei celei dintâi, porunceşte slujitorilor Lui – îngerii – să facă o masă la care să se veselească cei care s-au întors (cf Lc. 15, 22-23).
El nu doar îi îmbracă pe fiii rătăcitori în veşminte luminoase, dar îi şi satură cu hrana iubirii Sale. Aşa a făgăduit prin profetul Ieremia: „Că voi adăpa sufletul obosit şi voi sătura toată inima amărâtă” (Ier. 31, 25). Şi prin psalmist El a spus: „Ei vor fi îmbătaţi de grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei face pe ei să bea” (Ps. 35, 8).
Acestea, deci, El le-a făcut venind în lume şi, precum Păstorul cel Bun, a adus oaia rătăcită pe păşunea Sa. „Eu am venit”, mărturiseşte El, „ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In 10, 10). Domnul a bucurat pe fiii Săi care s-au întors, spunând către cei ai casei Lui:
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, „căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Lc. 15, 24).
În aşa fel este dragostea şi mila arătată de Domnul; asemenea este şi bucuria cu care El răsplăteşte de fiecare dată, iar stăruinţa păcătoasă şi mândria din om sunt înfrânte de smerenie şi El necontenit ne cheamă pe toţi: „Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (In 8, 36). De ce oare se află în noi acea vătămătoare nesocotinţă faţă de chemările iubirii dumnezeieşti, acea ură dintre noi, acea mândrie care atinge treapta absurdităţii, acea exagerare a iubirii de sine care este tot timpul gata să izbucnească şi să-şi elibereze veninul cel urât mirositor?
Să ne pocăim, fraţilor! „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evr. 13, 8). El este veşnic iubitor şi milostiv, şi întotdeauna îşi întinde părinteasca îmbrăţişare către cei care se pocăiesc. Amin.
Învăţăturile şi omiliile Sfântului Gavriil, Duhovnicul Mănăstirii Şapte Lacuri, Editura Doxologia