Să împlinim neapărat slujirea noastră în rugăciune, neascultând de lenea trupului care ne sugerează necesitatea de a-l odihni pe acesta. Să ne asemănăm lui Daniel care a hotărât mai degrabă să moară decât să părăsească pravila de rugăciune pe care o săvârşea în fiecare zi.
Rugăciunea este o mare osteneală a sufletului. Munca fizică cea mai grea este incomparabilă cu osteneala duhovnicească, când luptăm pentru mintea şi inima noastră. Această luptă are loc înăuntrul nostru. Este nevăzută, dar de rezultatul ei depinde viaţa noastră în Dumnezeu, care ar trebui să fie o mişcare continuă a sufletului către Dumnezeu şi prin Dumnezeu către aproapele nostru.
Biserica formează ostaşi ai lui Hristos care luptă cu lumea, cu diavolul, cu ei înşişi – pentru că în fiecare dintre noi trăieşte păcatul. Visele frumoase, citirea literaturii duhovniceşti – acesta este un lucru, dar în viaţa reală avem nevoie de roade reale. Iar aceste roade ale duhului ni se dau după o mare luptă.
Rugăciunea nu este doar o stare în care omul simte bucurie, iar sufletul său se desfată. Rugăciunea înseamnă silirea sinelui, este o permanentă osteneală lăuntrică şi o luptă cu păcatul propriu. Păcatul se va împotrivi, păcatul te va împiedica să te rogi, vom găsi mii de motive pentru a ne opri din săvârşirea pravilei de rugăciune. Dar trebuie să rezistăm, căci cine este credincios în cele mici, este credincios si în cele mari.
Trebuie să ne obişnuim pe noi, mintea şi inima noastră să stea înaintea lui Dumnezeu. Păcatul a distrus legătura noastră cu Creatorul, iar aceasta poate fi restabilită numai prin rugăciunea de pocăinţă, chemând neîncetat numele lui Dumnezeu. Acest lucru necesită ca mintea noastră să se afle în luptă, pentru că mii de gânduri îi omului atunci când el încearcă să-şi păstreze atenţia asupra cuvintelor sfinte ale rugăciunii.
Trupul este neputincios şi, dacă îi ascultăm oboseala şi stările de durere, atunci ni se pare că după o zi grea de muncă, după toate neliniştile care îl epuizează pe om în această lume, rugăciunea este o osteneală peste puterile noastre. Dar tocmai aici trebuie să fim atenţi, că nu trebuie să fim conduşi de trup, nu trebuie să descurajăm şi să ne împuţinăm cu sufletul.
Când omul face un efort, harul lui Dumnezeu îl ajută, îl întăreşte. Când nu avem milă de noi înşine, atunci Domnul însuşi mângâie sufletul care năzuieşte către Dumnezeu, în ciuda tuturor neputinţelor şi bolilor sale. Puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune (2 Corinteni 12, 9). Iar pravila noastră de rugăciune este
acea temelie pe care construim o relaţie reală cu Dumnezeu. N-ar trebui să visăm la o rugăciune înaltă, contemplativă, la rugăciunea inimii, ci să ne ostenim permanent, să ne silim permanent să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să absorbim în noi cuvintele rugăciunii celei pline de har.
Rugăciunea este legătura noastră cu Cerul, cu Creatorul Universului, rugăciunea este armă împotriva demonilor. „Biruieşte pe vrăjmaşi cu numele lui Iisus – zice Cuviosul Ioan Scărarul -, căci nu e în cer şi pe pământ armă mai tare”. De aceea, prin rugăciune să ne curăţim mintea şi inima.
Rugăciunea nu pătrunde dintr-odată în inima noastră rece şi împietrită, însă chiar şi o picătură de apă care picură permanent pe o piatră în acelaşi loc este în stare să distrugă piatra. Numai să avem statornicie şi sârguinţă în lupta cu păcatul, în lupta pentru a ne supune voii lui Dumnezeu, a ne curăţi de toată întinăciunea. Este foarte important ca rugăciunea să fie smerită, să nu ne mândrim cu succesele noastre în viaţa duhovnicească, ci să ne vedem sărăcia, să ne vedem păcatele, dar să nu descurajăm, mulţumind lui Dumnezeu pentru dragostea Lui.
Ceea ce se obţine cu osteneală are un mare preţ. Şi rugăciunea, care îl îndeamnă pe om să facă un efort, este valoroasă prin aceea că a fost câştigată în lupta cu păcatul şi cu trupul neputincios. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios (Matei 26, 41).
Când Mântuitorul se ruga pentru Paharul în care urmau să fie înecate păcatele întregii lumi, El îşi îndemna ucenicii: Privegheaţi, rugaţi-vă (cf. Matei 26, 41; Marcu 14, 38), dar ucenicii dormeau pentru că trupul lor era neputincios. Numai după ce Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ucenicilor şi ei şi-au biruit trupul, întreaga lor viaţă a devenit o rugăciune neîncetată şi întreaga lume este sfinţită prin această rugăciune.
De aceea, să nu descurajăm când facem cu greu primii paşi în viaţa duhovnicească. Trebuie să ne amintim că Domnul vede dorinţa noastră. Iar dacă vom cădea si nu vom putea lupta şi trupul ne va învinge, să nu deznădăjduim. Trebuie să facem un efort pentru ca să ne ridicăm la rugăciune iară şi iară, pentru că ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru cei dragi ai noştri, şi pentru acei oameni care încă nu au ajuns la credinţă, pentru care nu are cine să mijlocească înaintea lui Dumnezeu.
Iată un bloc uriaş cu multe etaje – acesta doarme. Dar iată că într-un apartament arde o candelă şi în linişte şi pace răsună rugăciunea sfântă. Prin această rugăciune se pot sfinţi sute de apartamente, această rugăciune poate salva pe cineva din nebunia în care se află trăind fără Dumnezeu.
Dacă am fi început mereu munca noastră cu rugăciune, dacă tot ceea ce facem am fi făcut cu Dumnezeu, nu ar mai fi trebuit să cădem si să suferim de atâtea ori din cauza unui cuvânt spus greşit, din cauza neînţelegerilor. Şi nu i-am fi rănit atât de dureros pe oameni dacă am fi ştiut şi am fi simţit că Dumnezeu este în mijlocul nostru.
Rugăciunea este o putere dătătoare de viaţă, o putere creatoare, rugăciunea este viaţa omului care L-a aflat pe Dumnezeu şi care vede sensul vieţii sale în dragostea care biruieşte moartea.
Să învăţăm să ne rugăm, făcând eforturi în mod constant şi încă în această viaţă vom primi de o sută de ori mai multe roade ale rugăciunii prin pocăinţă şi mulţumire. Să ne sfinţim viaţa prin cuvintele sfinte, preaslăvindu-L pe Făcătorul cerului şi al pământului.
Ajută-ne, Doamne!
Protoiereu Andrei Lemesonok, Din iubire pentru omul de azi, Editura Mănăstirea Putna