Pășind pentru prima data pe calea religioasă, oamenii își fixează adeseori scopuri proprii, fără a se întreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred că bunăstarea lor materială va fi ocrotită de Dumnezeu și, ca atare, din acest punct de vedere vor propăși. Alții visează la glorie, onoruri și influență pe calea lucrării religioase. Alții privesc religia ca pe un mijloc de a face carieră. Poate că foarte mulți nici nu abordează religia cu asemenea calcule grosolan-materialiste, însă doresc să ajungă cât mai repede la sfințenie și chiar să primească darul facerii de minuni. În toate aceste cazuri, religia nu reprezintă un scop în sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul altă natură, aproape întotdeauna egoiste. Omul nu caută atunci fericirea de a se pleca înaintea măreției dumnezeiești cu evlavie și cu dragoste, ci, strict vorbind, Îi rezervă Făcătorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerându-I doar împlinirea cât mai grabnică a propriilor dorințe.
Se poate spune cu toată încrederea că nici un om care apucă pe calea vieții religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodată ceva, nu va ajunge nicăieri și va fi silit, mai devreme sau mai târziu, să renunțe la calea aceasta, nefăcând decât să-și irosească eforturile și timpul. Mai mult decât atât: dezamăgirea stârnește în el chiar și dușmănie față de Dumnezeu, îl pune în ce privește mântuirea sa într-o situație mai proastă decât cea în care se afla înainte de a începe nevoința religioasă.
Un episcop scrie despre aceasta următoarele: ”Am cunoscut mulți tineri care au pierit în acest fel. Îmi aduc aminte de un tânăr talentat ce s-a lăsat furat de visul de a deveni episcop. A început să se roage la nesfârșit, stând în picioare la pravilă nopți întregi; și-a impus un post aspru, dar întrucât avea doar optsprezece ani și-a dat seama repede că va avea de dus această nevoință prea multă vreme până când va veni momentul când va putea, potrivit regulilor canonice, să primească hirotonia. Râvna i-a ajuns fix jumătate de an, după care a început să ducă o viață împrăștiată și în scurtă vreme a ajuns la fundul dezmățului. Am cunoscut și un alt tânăr, care a luat asupra sa nevoința nebuniei pentru Hristos, însă aceasta a fost doar un entuziasm copilăresc: pur și simplu îi plăcea să se prostească și să facă sub masca nebuniei pentru Hristos tot felul de lucruri aiurite și caraghioase, care atrăgeau atenția naivă a rugătorilor simpli. În el își spunea cuvântul vâna de umorist și de actor. Totuși, după doi ani s-a săturat de toate acestea și a început să bea. Îmi mai aduc aminte și de o tânără din popor, care aproape că s-a istovit de moarte cu nevoința rugăciunii, zi și noapte citind Psaltirea și făcând metanii. În setea sa de nevoință, tot timpul se agita: ba s-a băgat în subsolul plin de igrasie al bisericii, s-a declarat zăvorâtă și se hrănea numai cu pâine și apă, ba a început să facă pe nebuna pentru Hristos, nepunând mâncare în gură cu săptămânile, ba și-a pus pe ea lanțuri grele… Și toate astea de capul ei, în pofida sfaturilor primite de la stareți încercați. Pe de o parte, poza în fața gloatei, care se extazia de nevoințele ei; pe de altă parte, o chinuia setea orgolioasă de sfințenie, dorința de a fi mai presus de ceilalți și visul tainic de a primi, pentru acele osteneli, darul clarviziunii sau vindecărilor – tot cu scopul de a-i uimi pe admiratori. A sfârșit prin a-și pierde mințile.”
În nevoința vieții creștine, poți rezista până la capăt numai în cazul când nu cauți nici un fel de scopuri de altă natură, ci îți găsești suprema fericire în religia însăși, în iubirea de Dumnezeu și în unirea cu El. Nevoințele, ostenelile și lipsurile incredibile pentru noi pe care le-au purtat vechii pustnici și mucenici ai creștinismului ar fi fost cu neputință de îndurat dacă ei nu și-ar fi găsit în ei înșiși izvorul fericirii.
Sfântul Vasile al Kineșmei, Învățături din Evanghelie pentru omul modern. Tâlcuiri la Evanghelia după Marcu, Vol. 2 (2013), Editura Sophia, pag. 16-17