Atunci când mintea intră în adâncul sufletului şi vede întunericul şi rănile lui, omul dobândeşte cu adevărat pocăinţă şi smerenie şi începe încet-încet să se lumineze. Proporţional cu curăţirea sufletului urmează şi luminarea. Deoarece această stare continuă fără întrerupere, când omul se nevoieşte, mintea se mişcă între aceste două privelişti: vede întunericul sufletului, dar şi luminarea lui.
Deoarece era necesar să cercetăm mai atent tema împrăştierii şi a zăvorârii minţii, din acest motiv s-a petrecut o relativă îndepărtare de la scopul nostru. Acum să revenim însă la tema noastră.
Cuviosul Iosif a văzut tot adâncul din sufletul omului celui vechi şi cu multă osteneală şi rugăciune s-a curăţat pe sine, aşadar toată viaţa lui este un model de urmat pentru orice om care se nevoieşte pentru mântuirea lui. Chiar se plânge că nu ne îngrijim de lăuntrul sufletului şi scrie: „Starea actuală a celor mulţi este aceea că s-au limitat la o formă exterioară. Dincolo de aceasta nu există preocuparea şi grija pentru lăuntrul sufletului, care reprezintă totul; acolo unde se uneşte materialul cu imaterialul, omul cu Dumnezeu, pe cât se permite firii noastre pământeşti.
Acesta este lucrul cel mai frumos şi mai bun. Insă toţi ne ferim de aceasta. Toţi întoarcem spatele. Căci se cere nevoinţă.”
În această nevoinţă a omului, pentru ca roadele să fie pe măsură, trebuie ca harul lui Dumnezeu să împreună-lucreze cu libertatea omului. Continuă cuviosul: „Se va topi ca ceara omul cel vechi. Şi după cum fierul, când intră în foc rugina pe care o are pe el se desprinde şi cade în foc, tot astfel se petrece şi cu omul. Vine harul câte puţin şi, numai ce se apropie de om, că acesta se înmoaie ca ceara. Si în acest moment nu se cunoaşte omul pe sine, deşi este tot minte cu mulţi ochi şi prea limpede. Căci în această lucrare mai presus de fire nu poate să se distingă pe sine, fiindcă se uneşte cu Dumnezeu. Si atunci cade rugina. Este îndepărtată pecetea. Moare omul cel vechi. Este îndepărtat sângele matern.
Se înnoieşte plămada. Şi nu se schimbă după trup omul, ci calităţile şi harismele omului, pe acestea le luminează, le întăreşte şi le înnoieşte harul. Şi este readus la viaţă vechiul Adam, cel plăsmuit după chipul lui Dumnezeu.”
Oricine se învredniceşte să vadă abisul greşelilor sufletului său începe a se jelui de la această înfricoşătoare privelişte. De la vederea acestei stări provin pocăinţa, cunoaşterea de sine, adevărata smerenie şi frica de Dumnezeu. Toate acestea sunt daruri ale harului lui Dumnezeu.
Dacă nu există cunoaşterea păcătoşeniei proprii, nu există vindecare. Insă, din momentul în care mintea se face văzătoare a acestui întuneric al sufletului, începe să lucreze smerenia şi se ofileşte rădăcina păcatului, adică mândria.
Mândria este cea mai mare piedică pentru luminarea Sfântului Duh. Temelie a vieţii duhovniceşti, după Sfinţii Părinţi, este ascultarea, deoarece aceasta aduce smerita cugetare. Fără ascultare este imposibil ca sufletul să se elibereze de patimile îngâmfării, slavei deşarte şi mândriei.
Pocăinţa este un dar nepreţuit pentru om. Este cea mai bună doctorie pentru restabilirea sănătăţii sufletului.
Frica de Dumnezeu este o deşteptare din somnul cel de mulţi ani al păcatului. Sufletul se cutremură când cunoaşte adevărata lui stare şi se întoarce cu frică şi teamă spre dragostea lui Dumnezeu. Cuviosul Isaac consideră această simţire a păcătoşeniei ca pe cel mai folositor lucru pentru sufletul omului. „Oricine simte păcatele lui proprii este mai presus decât acela care învie morţii cu rugăciunea. Oricine suspină un ceas pentru sufletul său este mai presus decât acela care aduce foloase la toată lumea cu învăţătura lui.
Oricine se învredniceşte să vadă şi să cunoască propria sa boală este mai presus decât acela care s-a învrednicit să vadă îngeri, deoarece acesta a văzut pe îngeri cu ochii trupeşti, acela însă se vede pe sine însuşi cu ochii înţelegători ai sufletului.”
Din cele de mai sus se întrevede cu claritate că drumul cel mai sigur pentru a cunoaşte cineva boala sufletului său şi a-i păstra curăţenia este zăvorârea minţii în adâncul sufletului, „întru care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3). Cuviosul Isaac accentuează marea importanţă a cunoaşterii propriei boli, spunând: „Oricine ajunge să cunoască propria lui boală, acesta a ajuns la desăvârşirea smereniei.”
Aflându-se mintea în interiorul sufletului ca un împărat, după tradiţia Părinţilor trezvitori, ea umblă întru duhul şi nu este atrasă de poftele trupeşti, chiar dacă săgeţile vrăjmaşului lovesc porţile firii, adică simţurile trupeşti, prin intermediul cărora începe războiul gândurilor.
Sfântul Diadoh episcopul Foticeii aseamănă locaşul inimii cu o cetate înconjurată de ziduri în care mintea se mişcă în siguranţă, şi adevereşte că armele de asalt ale demonilor se dovedesc a fi neputincioase datorită virtuţilor care păzesc cetatea sufletului. „Acela care întotdeauna intră înlăuntrul inimii lui este firesc să iasă din ţinutul celor socotite ca fiind frumuseţile vieţii. Căci, „umblând în duhul” (Gal. 5, 25), nu are posibilitatea să se întoarcă spre poftele trupeşti. Deoarece acesta, care se învârteşte în locaşul virtuţilor ca într-o fortăreaţă, a aşezat virtuţile ca paznici la porţi pentru a păzi cetatea neprihănirii. Tocmai de aceea şi vicleşugurile demonilor sunt lipsite de roade pentru cucerirea cetăţii, chiar dacă săgeţile păcatului trupesc, pe care le aruncă, ajung până la porţile simţurilor fortăreţei.”
Însă pentru ca mintea să şadă în interiorul inimii trebuie să-i dăm o lucrare care să se potrivească cu firea ei. Iar cea mai potrivită îndeletnicire a minţii nu este alta decât preadulcele nume al lui Iisus Hristos: „Această rugăciune trebuie să o depene cineva în mod neîntrerupt în adâncul inimii lui, astfel încât să nu existe goluri în care să se intercaleze închipuiri.”
După Sfântul Macarie Egipteanul, inima are nemărginită adâncime şi trebuie să se împodobească pentru a-L primi pe împăratul Hristos: „Deoarece inima are nemărginită adâncime, acolo se află sufragerii şi dormitoare, porţi şi coridoare şi multe servicii şi ieşiri; acolo se află laboratorul dreptăţii şi al nedreptăţii, acolo se află buna neguţătorie, acolo, şi cea rea. Insă, dacă un palat este mare, dar se minează şi se umple de toată duhoarea şi mulţimea de morţi, tot astfel şi palatul lui Hristos, care este inima, se umple de toată necurăţia şi de multe scârbe din partea duhurilor viclene. Trebuie aşadar ca aceasta să se reclădească, şi să se reconstruiască, şi să se împodobească vistieriile şi baldachinurile; deoarece acolo împăratul Hristos, împreună cu îngerii şi cu duhurile drepţilor, vine să Se odihnească, şi să locuiască, şi să Se preumble, şi să instaleze împărăţia Lui.”
Şi Sfântul Grigorie Palama scrie în epistola sa Către cuvioasa monahie Xenia despre modul prin care mintea curăţă masca hidoasă a sufletului: „Când mintea se îndepărtează de cele simţite, şi se ridică din larma lor care o inundă, şi observă omul interior, vede mai întâi respingătorul obrăzar, pe care l-a dobândit din rătăcirea ei prin cele lumeşti, şi se grăbeşte să-l spele prin plâns.
Apoi, după ce înlătură acest urât acoperământ, şi dacă şi sufletul nu se împrăştie în mod lipsit de cuvioşie în felurite griji, mintea intră fără tulburare în adevărata ei cămară – în cele mai dinlăuntru ale sufletului – şi acolo se roagă Tatălui Celui nevăzut. Şi Acela îi dăruieşte mai întâi darul care este vas al harurilor dumnezeieşti, adică pacea gândurilor, care naşte şi menţine orice virtute.”
Cuviosul Iosif este un foarte practic dascăl şi un continuator fără seamăn al acestei tradiţii trezvitoare, al lucrării tainice pe care o săvârşeşte mintea zăvorâtă în suflet. Iată cum tâlcuieşte această stare a sufletului şi a minţii:
„Mintea este economul sufletului, căruia îi cară hrană – orice îi dai tu. Aşadar, când are pace şi îi dai orice bun doreşte, aceasta îl coboară în inimă. Mai întâi mintea se curăţă de prejudecăţile pe care le avea în lume. Se lămureşte de grijile vieţii şi, spunând rugăciunea înţelegător, încetează desăvârşit împrăştierea. Şi atunci înţelegi că te-ai curăţat. Căci mintea nu se mai mişcă între cele viclene şi necurate pe care le-a văzut sau le-a auzit în lume.
După aceea prin rugăciune mintea, intrând şi ieşind în inimă, curăţă drumul şi scoate din aceasta toată amăreala, mârşăvia şi întinăciunea. Mintea începe războiul împotriva patimilor şi a demonilor care le aţâţă pe acestea, care atâta vreme s-au cuibărit în ea şi nimeni nu le ştia, nici nu le vedea. Acum însă, când mintea a dobândit curăţia – vechea ei podoabă -, le vede şi, ca un câine mârâie, latră, se luptă cu ele, ca un domn şi paznic al întregii părţi raţionale.”
Este un mare adevăr acesta pe care ni-l descoperă Cuviosul Iosif: mintea, domn şi paznic al întregii părţi raţionale a sufletului. Această luare-aminte, capacitatea trezvitoare a minţii, îi dăruieşte o mare simplitate şi curăţie. Mintea golită de orice înţeles, după ce este eliberată de orice gând, atunci se odihneşte în ea harul dumnezeiesc care vine şi se sălăşluieşte în ea, căci nimic nu Ii place lui Dumnezeu ca mintea curată.
Sfântul Ioan Carpatiul în capetele sale despre mângâiere ne dovedeşte că de această golire a minţii din ceasul rugăciunii depinde şi dragostea noastră pentru Dumnezeu. Iată ce spune: „Dacă vrem să-I plăcem cu adevărat lui Dumnezeu şi să legăm cu El de trei ori fericita prietenie, să-I prezentăm mintea noastă golită, fără să târâm cu noi nici un lucru al acestui veac, nici măiestrie, nici înţeles, nici scornire, nici îndreptăţire, chiar de am cunoaşte întreaga înţelepciune a lumii.”
Urmând această tradiţie trezvitoare, stareţul Efrem spune, în felul său particular, că în ceasul rugăciunii trebuie să ne păstrăm mintea golită de orice înţeles. „Să luăm aminte să nu gândim absolut nimic în ceasul rugăciunii. Aceasta este esenţa lucrării rugăciunii. Această rugăciune va transforma inima din trupească şi pătimaşă şi egoistă şi o va face nepătimaşă, adică să nu simtă nici o patimă. Când se va curăţa centrul, toată circumferinţa şi raza vor deveni curate.”
Stareţul Efrem ne recomandă să acordăm mare importanţă trezviei cu următoarele cuvinte: „Părinţii noştri ne-au lăsat o mare moştenire, a cărei valoare nu are margini, nu are măsură, nu are cântărire, nici socoteală. Această moştenire este lucrarea trezvitoare. Esenţa trezviei constă în a priveghea înţelegător fără somnolenţă împotriva gândurilor pătimaşe şi a închipuirilor de la demonii cei mârşavi. Aici sunt viaţa şi moartea, ticăloşia şi îmbunătăţirea. Cu alte cuvinte, sufletul care se roagă înţelegător, şi se scârbeşte de feluritele gânduri, şi le batjocoreşte, cu timpul se curăţeşte şi se sfinţeşte.”
Cuviosul Iosif descrie cu multă claritate cum mintea, prin rugăciune, curăţă sufletul de învoirile cu gândurile pătimaşe. „Ţinând ca pe o armă numele Iisus biciuieşte pe vrăjmaşi până când îi scoate pe toţi afară, în jurul inimii; şi aceştia latră precum câinii sălbatici. Iar mintea începe să cureţe murdăria şi toată necurăţia, cu care demonii o întinaseră prin învoirile pe care le făcusem cu tot ce este rău şi păcătos. Şi se tot nevoieşte să arunce afară murdăriile, pe care aceştia în continuu le aruncă înăuntru. Apoi, ca un econom, mintea aduce hrană potrivită pentru luminarea şi sănătatea sufletului.”
Şi continuă cuviosul minunata lui învăţătură: „La toate acestea împreună-lucrează harul curăţitor. Nevoitorul este acoperit ca sub o umbrelă sub acoperământul ascultării. Este păzit de către harul aceluia, care a asumat sufletul acestuia înaintea lui Dumnezeu. Şi puţin câte puţin se petrece schimbarea de la Cel Preaînalt. Şi după ce în scurt timp sunt cu desăvârşire alungaţi afară diavolii, iar inima se curăţă lăuntric, încetează întinarea. Atunci mintea se întronează în inimă ca un împărat şi se bucură ca un mire de mireasa sa în cămara de nuntă. Petrece cu bucurie sfântă, în pace şi neprihănire. Spune rugăciunea fără osteneală.”
Prin urmare principalul lucru pentru sănătatea sufletului nostru nu este altul decât lucrarea rugăciunii minţii. Spunând rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” se produc în sufletul nostru stări deosebite. Deoarece, când în sufletul nostru rămâne pentru mult timp slăvitul nume al lui Iisus Hristos, provoacă în acesta căldură, şi negrăită bucurie, şi dragoste. Şi cum să nu se bucure sufletul, de vreme ce a aflat mărgăritarul de mult preţ, care este preadulcele nume al Domnului Iisus Hristos?
Monahul Marcel Karakalinul, Experienţele Duhovniceşti ale Sf. Iosif Isihastul, Editura Sophia