Tatăl primeşte jertfa Fiului „prin iconomie”: „omul a trebuit să fie sfinţit prin umanitatea lui Dumnezeu” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Predica 45, Despre Sfintele Paşti). Chenoza culminează şi se sfârşeşte prin moartea lui Hristos, pentru a sfinţi întreaga condiţie umană, inclusiv moartea. Cur Deos homo? (Pentru ce S-a făcut Dumnezeu om?) Nu numai din pricina păcatelor noastre, ci şi pentru sfinţirea noastră, pentru a introduce toate momentele vieţii noastre decăzute în acea viaţă adevărată, care nu cunoaşte niciodată moartea.
Prin învierea lui Hristos, plinătatea vieţii este introdusă în pomul uscat al omenirii.
Prin urmare, lucrarea lui Hristos prezintă o realitate fizică şi chiar biologică. Pe Cruce, moartea este înghiţită de viaţă. In Hristos, moartea intră în dumnezeire şi se epuizează în ea, întrucât „nu găseşte sălaş acolo”. Astfel, răscumpărarea semnifică lupta vieţii împotriva morţii şi triumful vieţii. Umanitatea lui Hristos constituie primele roade ale unei noi creaţii. Prin ea este introdusă puterea vieţii în cosmos, pentru ca acesta să fie înviat şi transfigurat atunci când va avea loc distrugerea finală a morţii. Odată cu întruparea şi cu învierea, moartea rămâne fără vlagă; ea nu mai este absolută. Totul convergea spre apokatastasis ton ponton, adică spre restaurarea completă a tot ceea ce a fost distrus de moarte, spre cuprinderea întregului cosmos în slava lui Dumnezeu devenit totul în toate, fără a exclude din această plinătate libertatea fiecărei persoane în faţa conştiinţei propriei păcătoşenii, pe care lumina divină i-o va face cunoscută.
Aşadar, trebuie să completăm imaginea juridică a răscumpărării printr-o imagine ce ţine de sacrificiu. Răscumpărarea este şi jertfa în care Hristos apare, după cum afirmă Epistola către Evrei, ca Jertfitorul Cel veşnic, Marele Preot, după rânduiala lui Melchisedec, Care desăvârşeşte în ceruri ceea ce a început pe pământ. Moartea pe Cruce reprezintă Pastile Noului Legământ, împlinind într-o singură realitate ceea ce este simbolizat de Pastile iudaice. Căci eliberarea de moarte şi includerea naturii umane în împărăţia lui Dumnezeu semnifică singurul Exod adevărat. Această jertfă, această supunere a voinţei, la care Adam nu a putut consimţi, reprezintă, fără îndoială, o expiere. Insă, mai presus de toate, ea reprezintă o taină, Taina prin excelenţă, darul liber către Dumnezeu, adus de Hristos ca om din primele roade ale creaţiei, împlinirea acelei uriaşe lucrări sacramentale revărsându-se mai întâi asupra lui Adam, pe care noua umanitate trebuie să o împlinească, ofranda cosmosului ca vas primitor al harului. Învierea săvârşeşte o schimbare în natura decăzută, deschizând o posibilitate enormă: posibilitatea sfinţirii morţii însăşi. Din acest moment, moartea nu mai este un impas, ci o poartă spre împărăţie. Harul ne este restituit, iar dacă îl purtăm ca „vase curate” sau ca primitori încă supuşi morţii, slăbiciunea noastră va dobândi acum puterea care învinge moartea. Siguranţa liniştită a martirilor, indiferenţi nu numai în faţa fricii, dar şi a durerii fizice, dovedeşte că pentru creştin conştientizarea efectivă a învierii este posibilă.
Sfântul Grigorie de Nyssa a subliniat bine acest caracter sacramental al Patimilor. Hristos, spunea el, nu a aşteptat să fie constrâns de trădarea lui Iuda, de răutatea preoţilor sau de lipsa de conştiinţă a poporului: „El a anticipat această voinţă a răului şi, înainte de a fi obligat, S-a predat de bunăvoie în ajunul Patimilor, Joia Patimilor, dăruindu-Şi trupul şi sângele Său.” Ceea ce se săvârşeşte aici în mod liber este jertfa mielului înjunghiat înainte de începutul lumii. Adevăratele Patimi încep în Joia Patimilor, însă în libertate totală.
La scurt timp, urmează Ghetsimani, apoi Crucea. Moartea pe Cruce este cea a unei persoane divine, supusă acestui act prin umanitatea lui Hristos; moartea este pătimită conştient de ipostasul Său veşnic. Separarea dintre trup şi suflet, aspectul fundamental al morţii, îşi croieşte drum în Dumnezeul-Omul. Sufletul care coboară în iad rămâne „enipostaziat” în Cuvânt, la fel şi trupul spânzurând pe Cruce. De asemenea, firea umană rămâne la fel de prezentă în trupul Său, cât şi în sufletul Său. De aceea noi venerăm moaştele sfinţilor. Cu atât mai mult acest lucru este adevărat în cazul lui Hristos, căci divinitatea Sa rămâne legată atât de trupul care doarme „somnul pur” al Sâmbetei Patimilor în mormânt, cât şi de sufletul biruitor care sfărâmă porţile iadului. Cum ar putea oare moartea să distrugă această Persoană Care o suportă cu toată înstrăinarea ei tragică, odată ce această Persoană este divină? De aceea, învierea este întotdeauna prezentă în moartea lui Hristos. Viaţa izvorăşte din mormânt, se face cunoscută prin moarte, prin însăşi moartea lui Hristos. Natura umană triumfă asupra condiţiei anti-naturale, căci ea este însumată în totalitatea ei în Hristos, este „recapitulată” în El, ca să folosim cuvintele Sfântului Irineu. Hristos este Capul Bisericii, mai exact, al noii umanităţi, în inima căreia nici un păcat, nici o putere potrivnică nu mai poate de acum înainte să îl separe definitiv pe om de har. în Hristos, viaţa omului poate mereu să înceapă din nou, oricât de împovărată ar fi de păcat. Un om poate întotdeauna să-şi dăruiască viaţa lui Hristos, astfel încât El să i-o restituie, eliberată şi întreagă. Iar această lucrare a lui Hristos este valabilă pentru întreaga adunare a omenirii, chiar şi dincolo de limitele vizibile ale Bisericii. Întreaga credinţă în triumful vieţii asupra morţii, fiecare presimţire a învierii sunt implicit credinţă în Hristos, deoarece numai puterea lui Hristos trezeşte şi va trezi morţii la viaţă. Din momentul biruinţei lui Hristos asupra morţii, învierea a devenit lege universală pentru lumea creată; nu numai pentru omenire, dar şi pentru animale, plante şi pietre, pentru întregul cosmos în care fiecare dintre noi este cel dintâi. Ne-am botezat în moartea lui Hristos, prin cufundarea în apă, pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El. Iar pentru sufletul curăţit în apele botezului lacrimilor şi arzând cu focul Duhului Sfânt, învierea nu este numai speranţă, ci şi o realitate prezentă. Parusia începe în sufletele sfinţilor, iar Sfântul Simeon Noul Teolog poate să scrie: „Pentru cei ce au devenit copii ai luminii şi fii ai zilei cel va să vină, pentru cei ce umblă mereu la lumină, Ziua Domnului nu va veni niciodată, căci ei sunt de pe acum cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.” Un ocean infinit de lumină curge din trupul înviat al Domnului.
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Sophia