“Hristos a Înviat!
Fraţi creştini, aseară şi astăzi am prăznuit în chip deosebit pe sfântul mare mucenic Gheorghe. Biserica l-a lăudat în cântări frumoase şi vrednice de el, pentru că a meritat toată lauda, un asemenea tânăr general, cum a fost sfântul Gheorghe care; pentru credinţa lui sinceră în Mântuitorul Hristos, a pătimit cele mai cumplite chinuri din partea păgânilor. [Din] Viaţa spusă astăzi la sfânta Liturghie, deja de la acatistul din seara aceasta poate că v-aţi dat seama ce-a însemnat această mare personalitate creştină, sfântul Gheorghe. Vreau să vă spun numai atât din viaţa lui, că a pătimit sub Diocleţian, ultimul mare împărat păgân, insă mare prigonitor al creştinilor; şi a pătimit sfântul Gheorghe pe la anul 298. Era originar din Capadochia, maică să fiind din Palestina. După patimile sale a fost înmormântat în Ţara Sfântă, în oraşul Lida. Foarte mulţi dintre călătorii care merg la locurile sfinte au fost şi la mormântul sfântului Gheorghe şi s-au bucurat sărutându-i icoana şi racla cu moaşte şi lanţurile cu care a fost legat şi chinuit în timpul pătimirilor sale. Cinstea lui insă este mai presus de fire, mai presus de lume, în lumea lui Dumnezeu. Pentru că el, împreună cu îngerii şi cu toate puterile cereşti, se laudă acolo împreună în cântări îngereşti, cum noi, oamenii pământeni, nu putem înţelege. Acolo e laudă lui, pentru că şi-a dat viaţa pentru Hristos, pentru Dumnezeu.
În seara aceasta aş vrea să vă citesc ceva despre mucenici, cum a fost şi sfântul Gheorghe. Pentru că el a fost unul din marii mărturisitori ai lui Hristos, insă au fost foarte mulţi. El, ca şi sfântul Sava Stratilat pe care-l prăznuim mâine, a fost ofiţer superior în armata romană. Insă au fost foarte mulţi recruţi, tironi — cuvântul tiron [are] sens de recrut în limba greacă, [ca sfântul Teodor Tiron] — foarte mulţi ostaşi şi foarte mulţi oameni de rând, ţărani, muncitori din toate categoriile care, când a fost vremea mărturisirii, cu foarte mult curaj au spus: „eu cred în Dumnezeu “. Şi aceasta le-a adus moarte, moarte cruntă, insă prin asta s-au desăvârşit şi au devenit prietenii lui Dumnezeu, cei care L-au mărturisit în vremuri de grea cumpănă pentru viaţa lor.
Pentru aceşti sfinţi mărturisitori plini de curaj, avem un cuvânt aici, înaintea noastră, rostit undeva în Asia Mică, [în] Siria de un mare cuvântător al Bisericii, numit sfântul Asterie, episcopul Amasiei, care era un foarte mare iubitor de mucenici. El trăieşte în perioada de îndată după chinuirile lor, adică pe vremea lui Constantin cel Mare, când aceste chinuri au încetat. Şi iată cuvântul lui — cuvântul este mai lung, insă am să vă citesc numai un fragment — începe aşa:
„Dacă diavolul nu prigonea pe creştini, şi n-ar fi pornit război împotriva Bisericii, n-am fi avut mucenici. Iar dacă n-ar fi fost mucenici, viaţa noastră ar fi fost tristă şi fără sărbătoare. Căci ce este egal în valoare cu aceste sărbători? (…) Adevărata evlavie este de a te închina şi de a cinsti pe cei care au suferit cu răbdare patimi pentru Domnul, şi care s-au pregătit pentru cea mai mare primejdie, moartea. Cei îndeobşte prăznuiţi – [sfinţii mucenici] — au ajuns corifei şi înainte stătători. Oameni nemuritori din pricina vieţii lor frumoase, veşnic vii, pentru că au dispreţuit viaţa, au schimbat sângele lor cu împărăţia cerească şi au declarat corpul cel ispititor, binefăcător sufletului. Aşa lucrează voinţa cea sfântă şi bună, când ea este în om ca un conducător de care de luptă, când i se supun ei toate pornirile şi mişcările şi când ţine gândurile cu grijă, ca pe nişte frâuri, lovind pe cea sălbatecă şi înfrânând pe cea care este peste măsură de iute, pentru că nu cumva drumul vieţii să ajungă neordonat şi primejdios. Mucenicii sunt nu numai dascălii unei bune vieţuiri, ci şi acuzatorii păcatului (…). Dacă acela a biruit prin răbdare para focului, pentru ce tu nu îmblânzeşti prin castitate desfrânarea? Dacă mucenicul nu avea nici o milă de bogăţia şi banii pe care i-a lăsat, pentru ce tu nu dispreţuieşti puţin argint pentru dreptate?”.
Sfântul Gheorghe avea o avere foarte mare, aşa era pe vremea aceea. Părinţii îi muriseră şi înainte de a suferi martiriul, a împărţit toată averea lui la săraci. La asta se referă şi sfântul Asterie.
“Dacă mucenicul s-a despărţit de soţie, de copii şi de cei mai dragi lui, pentru ce nu osândeşti prieteniile pătimaşe şi primejdioase, simpatia pentru persoanele care întâmplător au oarecare legături de familiaritate cu tine, pentru ce treci peste dreptate, pentru ce spui că este o nebunie frica de Dumnezeu? Dacă mucenicul s-a dezbrăcat de trup pentru Dumnezeu, pentru ce tu nu te lipseşti de o singură haină ca să îmbraci pe cel sărac? Dar toate acestea, comparate unele cu altele, dovedesc felul nostru rău de purtare. Aşadar, sau să ne ruşinăm de sfinţi, ca de nişte dascăli, sau să ne temem de ei, ca de nişte acuzatori.
Să arătam că viaţa noastră imită pe cei cinstiţi de noi. Să avem tot atâta încredere în Dumnezeu, pe cată au avut sfinţii când s-au supus poruncilor şi au nădăjduit cu tărie în făgăduinţele lui Dumnezeu (…) Căci noi oamenii suntem aşa fel formaţi de la natură, ca să ne purtăm cu moliciune şi fără hotărâre faţă de muncile care nu au nici o răsplată şi dimpotrivă, să ne ocupăm de cele ce au de sfârşit răsplată şi cinste.
Din această pricină, toţi mucenicii au dat atenţie cuvintelor evanghelice prin care Domnul îndeamnă pe sfinţii Săi (…), zicând aşa:
«Dacă cineva Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pe el înaintea Tatălui Meu cel din ceruri» (Matei 10,32).
Întemeiaţi pe această mărturisire a Domnului, mucenicii au suferit cu sufletul neschimbat ascuţişul sabiei, au mers în foc, fiecare şi-a oferit spatele spre biciuiri, s-au sfâşiat coastele cu vârful unghiilor, au răbdat lanţuri de fier şi au fost duşi în locuinţele întunecoase ale închisorilor; s-au topit de foame şi s-au vestejit de sete; ca nişte pietre îşi dădeau feţele lor celor ce-i loveau; auzeau insultele ca nişte surzi; tăceau ca nişte muţi în faţa celor care-i insultau şi batjocoreau; au fost expuşi în faţa gloatelor şi în teatre; erau purtaţi prin piaţă şi prin for cu trupurile complet goale şi, ce e mai dureros, nu numai bărbaţi, ci şi femei. Unii au fost arşi în foc, alţii au îngheţat din pricina gerului, ne-au împărţit faptele lor de vitejie în felurite chipuri, pentru ca să învingă chiar prin moartea lor. Pentru aceea îmbrăcăm cu cinste evlavioasele lor trupuri, vasele alegerii, uneltele fericitelor lor suflete, casele în care au locuit filozofi. Le păstrăm ca pe nişte odoare de mare preţ, pentru toată viaţa, ne înarmăm cu ele, ca şi cu nişte merite proprii.
Biserica se întăreşte cu mucenicii, după cum se întăreşte un oraş cu soldaţi viteji. Se fac în cinstea lor prăznuiri obşteşti şi ne desfătăm de bucuria sărbătorilor. Cei cuprinşi de greutăţi sau nenorociri omeneşti, se grăbesc ca la un azil la locul de odihnă al preafericiţilor mucenici. Din pricina îndrăznirii lor în faţa lui Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugăciunilor (…) noastre. La locurile de odihnă ale mucenicilor, săracii scapă de sărăcie, bolnavii sunt vindecaţi, ameninţările puternicilor adorm. Sfintele lor locaşuri de odihnă sunt în mare cinste. Astfel… [ascultaţi aici]: „… tatăl sau mama îşi ia în braţe copilul bolnav, lasă la o parte spitale şi pe doctori, se refugiază la ajutorul unui om care n-a învăţat medicina. Venind la unul din mucenici, prin el se roagă Stăpânului a toate, întrebuinţând aceste cuvinte către mijlocitor” [ascultaţi o rugăciune către martir]:
„«Pătimind pentru Hristos, roagă-te pentru patimă şi boală! Având îndrăzneală către Dumnezeu, pune cuvânt bun pentru semenii tăi. Chiar dacă ai părăsit viaţa aceasta a noastră, totuşi cunoşti suferinţele omeneşti. Te rugai şi tu altădată mucenicilor, pe când nu erai mucenic. Atunci când cereai, dobândeai; acum, pentru că ai, dă! În cinstea ta, cere pentru noi folos şi câştig. Să fim vindecaţi prin rana ta, după cum tu ai fost vindecat prin rana lui Hristos».
Altul care voieşte să se însoare, face începutul căsătoriei sale printr-o rugăciune către mucenici. Cine vrea să plece într-o călătorie cu corabia, nu ridică ancora corăbiei înainte de a chema în ajutor pe sfinţii mucenici şi pe Stăpânul lor, pe Stăpânul mării. Locul de odihnă al mucenicilor este un cămin obştesc, pentru cete de săraci şi şiruri de sărmani. Mucenicii sunt căutaţi pretutindeni, pe uscat şi pe mare “…
… şi nu au frică de nimeni, aceşti sfinţi ai lui Hristos, numai de Hristos Domnul se temeau, să nu greşească cu viaţa lor.
„(…) Aşa sunt mucenicii. Cum erau insă tiranii şi ucigaşii lor, care gândeau lucruri grozave despre ei, care se lăudau cu trufie şi nu cunoşteau pe Stăpânul lor? “
Iată cum erau ucigaşii: „mugeau mai înfricoşat decât leii, alergau mai iute decât leoparzii, sfâşiau mai rău decât urşii, vărsau sânge mai mult decât lupii, vicleneau ca vulpile. Acum insă zac mai netrebnici decât cei cu adevărat morţi; uitarea a cuprins viaţa lor. “
Au fost împăraţi, cum a fost Diocleţian şi alţi împăraţi… Acest mare criminal, acest vărsător de sânge a murit ca un netrebnic, totdeauna era zguduit de frică, tremura; avea un palat la Spoleto, pe malul Mării Mediterane, în Croaţia de astăzi şi acolo tremura ziua şi noaptea, mereu veneau valuri de sânge, valuri de chinuri ale conştiinţei care îl mustrau pentru ce-a făcut toată viaţa lui ca împărat. Şi alţii au murit mâncaţi de viermi sau roşi de alte chinuri lăuntrice. Aşa au murit aceşti ucigaşi ai creştinilor. Este o carte întreagă a lui Lactantiu, De mortibus persecutorum („Despre moartea celor care au persecutat “); acest Lactantiu a trăit pe vremea sfântului Constantin cel Mare, îi cunoştea, o parte din ei trăiau sau muriseră sub ochii lui.
„Celor chinuiţi de ei insă le-a urmat o amintire neştearsă şi o laudă nemuritoare. Cei mai în vârstă au primit de la bătrâni povestiri despre viaţa şi suferinţele mucenicilor şi au apreciat cultul mucenicilor la rândul lor, bunicul — nepotului, tatăl — copilului, aşa că au făcut nemuritoare laudă. În chipul acesta viaţa păstrează din generaţie generaţie aceste sărbători ca pe o moştenire nefurată, dar mai bine zis că pe un bun de mare preţ, mai scump decât moştenirile pământeşti. În adevăr, averile moştenite sau sunt furate de hoţi, sau sunt luate de duşmani că pradă de război, sau se pierd din pricina vitregiei vremurilor, pe când prăznuirea bărbaţilor sfinţi nu este întreruptă nici într-un an, atât timp cât vor fi ani, cât va curge timpul, cât va avea cerul soarele, cât va hrăni pământul fiinţele sale, iar marea vietăţile ei. Adevărat vorbim, chiar când vor înceta de a mai fi stihiile lumii acesteia, slava mucenicilor şi a drepţilor nu se va stinge, nici nu va pieri vreodată împreună cu creaţia şi cinstea cuvenită lor. Dimpotrivă, atunci mai mult va înflori slava lor, căci este mutată spre viaţa cea nemuritoare a omenirii “, viaţa cerească.
Atât vă citesc — cuvântul este mai lung. Fraţi creştini, aţi desprins din această laudă a mucenicilor caracterul general în care au fost mări mărturisitori, aceşti sfinţi, cu preţul vieţii lor (…)”.
Parintele SOFIAN, Editura Bizantină, 2007, Bucureşti