Chiar dacă folosirea improprie a autorităţii în Biserică ne poate priva de comuniune, nu trebuie să ajungem niciodată să ignorăm mila, compasiunea, compătimirea celor aflaţi în suferinţă. Orice abuz de putere trebuie demascat imediat şi recunoscut ca atare. Chiar dacă păcatul e o realitate a vieţii, el nu e adevărul ei. Noi însă preferăm să ascundem prezenţa păcatului în relaţiile Bisericii cu oamenii şi să scoatem în evidenţă prioritatea harului. În timp ce „harul instituţionalizat” e proclamat triumfalist, „păcatul instituţionalizat” e rareori spovedit – ceea ce înseamnă a abuza atât de noţiunea de păcat, cât şi de noţiunea de har, deoarece, dincolo de dimensiunea lor personală şi cosmică, păcatul şi harul au şi o dimensiune socială. Să nu ne ocupăm doar de nelegiuirile şi nedreptăţile care au loc în economie şi în ecologie, ci să ne amintim că păcatele şi abuzurile pot exista şi în instituţii tradiţional identificate cu lucrarea harului dumnezeiesc sau pot fi chiar provocate de ele uneori.
Acest aparent contrast nu constă în diferenţele dintre instituţie şi inspiraţie sau dintre lege şi har, ci în discrepanţa dintre „harul divin” şi „instituţiile păcătoase”, dintre elementele harismatice ale Bisericii şi manifestările abuzive ale autorităţii instituţionale. Am menţionat deja că Biserica lucrează pe două niveluri complementare, care păstrează integritatea Evangheliilor: cel ierarhic (văzut) şi cel duhovnicesc (nevăzut), cel exterior şi cel interior, cel administrativ şi cel profetic. Între aceste două aspecte nu se cuvine să existe nici juxtapunere, nici opoziţie. Structurile ecleziale trebuie să înceteze să mai facă abuz de har şi să nu capituleze niciodată în faţa păcatului, pentru a nu provoca suferinţe credincioşilor.
Unul dintre motivele care stau la baza folosirii improprii a autorităţii ecleziale este demarcaţia dintre har şi păcat, trasată cu multă stricteţe şi convingere de acei conducători ai Bisericii care decretează că harul se află sub controlul şi în posesia Bisericii, iar păcatul ţine de lumea secularizată. Dar, aşa cum afirmam şi în capitolele precedente, harul nu trebuie izolat de firea umană (care e supusă păcatului), după cum nici păcatul nu trebuie identificat cu întunericul – deoarece el constituie o provocare ce poate duce, în ultimă instanţă, la purificarea lăuntrică a păcătosului şi poate fi o sursă de iluminare a acestuia. Cei ce manipulează puterea eclezială, pretinzând că deţin autoritatea asupra harului divin, întruchipează abuzul spiritual: pentru unii ca aceştia, ascultarea şi supunerea garantează dobândirea harului, în timp ce neascultarea duce în mod automat la „căderea din har” şi atrage după sine excomunicarea, nici mai mult, nici mai puţin.
Spre deosebire de abuzurile fizice, care provoacă răni trupului omenesc, şi de abuzurile comise asupra mediului înconjurător, care provoacă răni naturii, abuzurile spirituale lasă răni permanente în sufletele credincioşilor şi asupra trupului Bisericii. Acest lucru se întâmplă atunci când harul e drămuit de cineva din afara noastră, în loc să fie un dar obţinut prin lucrarea propriului discernământ, şi atunci când păcatul devine un prilej de a fi moralizaţi, în loc să fie identificat de noi înşine, arătat celor ce au competenţa duhovnicească necesară, iar apoi tămăduit prin harul lui Dumnezeu.
Nu intenţionez să sugerez că toţi cei ce deţin autoritatea spirituală distorsionează realitatea harului şi a păcatului, dar cred că puterea poate uneori să orbească conştiinţa; rezultatul este că cei ce nu folosesc autoritatea spirituală aşa cum se cuvine nu recunosc că‑i domină pe subordonaţii lor sau că‑i tratează cu asprime, ci consideră că acţionează în numele harului primit la hirotonie. A acţiona potrivit harului divin înseamnă a avea grijă de ceilalţi şi a le împărtăşi greutăţile şi necazurile. Pentru a evita abuzul de putere şi har, e bine ca cei aflaţi în poziţii de autoritate să se îngrijească să demonstreze responsabilitate şi un respect izvorât din dragoste şi smerenie. E paradoxal faptul că, în multe locuri, Biserica promovează un tip de conducere fundamental opus compasiunii şi comuniunii. Riscul de a păcătui şi de a‑şi folosi autoritatea în mod eronat ar trebui să‑i determine pe cei în cauză să se analizeze cinstit şi să‑şi modifice atitudinea incorectă şi comportările nepotrivite: aceasta ar fi o dovadă a faptului că instituţia pe care‑o reprezintă e un organism sănătos. În cazul în care ei resping autoanaliza critică, înseamnă că avem de‑a face cu un organism bolnav.
Din nefericire, harul divin, care este infinit, e redus la dimensiunile instituţionale ale Bisericii şi identificat cu reprezentanţii Bisericii, care socotesc că el acţionează „mecanic” şi că numai modul lor de a‑l administra e cel „corect”; cu alte cuvinte, în concepţia lor, Biserica este un fel de „vrăjitor din Oz” pe tărâmul căruia harul lucrează în mod magic.
Refuzul unora dintre preoţi sau ierarhi de a accepta că atât ei, cât şi instituţiile ecleziologice sunt supuse păcatului dovedeşte pierderea harului. Numai activarea conştiinţei în direcţia recunoaşterii propriilor păcate ne poate apropia de harul divin; în caz contrar, păcatul se va transmite de la o generaţie la alta, instituţionalizându‑se. Deschiderea spre har este demonstrată de exprimarea sinceră a mâhnirii faţă de instituţionalizarea harului. Prin urmare, se cuvine ca atât instituţiile, cât şi cei ce se află în fruntea acestora să se străduiască să‑şi redobândească sensibilitatea şi capacitatea de a‑şi înţelege şi accepta vulnerabilităţile, deplângându‑şi învârtoşarea inimii (cf. Evrei 3, 8).
………….. Pr. John Chryssavgis, Vindecarea lăuntrică a omului. Arta îndrumării duhovnicești, Editura Sophia, 2015