Vorbeşti mult despre Hristos, însă fără să fii pregătit. Spui multe despre viaţa duhovnicească şi apoi simţi un gol, o fisură adâncă în piept, pe unde se pierde, picătură cu picătură, toată energia ta. Te umpli de furie, nervi şi tensiune. Existenţa ta se înveşmântează într-o tristeţe şi neorânduială ciudate.
De ce oare? Este o energie demonică? Este doar ceva ce vine din afara ta? Înainte de a arunca vinovăţia pentru viaţa şi trăirea noastră undeva în afara noastră, să privim înlăuntrul nostru cu luare-aminte neptică şi în duh. Acolo vom vedea că pricinile care au pus în mişcare această întreagă neorânduială lăuntrică ar putea fi următoarele:
Că n-ai vorbit despre Hristos, ci despre tine însuţi. Despre tine ai predicat, purtând masca,,misionarului”. Mai ales că El îşi află liniştea în tăcere şi nu în dispute verbale şi certuri.
Că în spatele cuvintelor importante despre Dumnezeu ai voit să te proiectezi pe sine. Persoana ta a acoperit-o pe Aceea a lui Hristos. Cuvintele tale – cuvintele Lui. Ai vrut să-L reprezinţi de parcă El ar fi lipsit vreodată din inimile oamenilor.
Că atunci când vorbeşti mult despre Lumină, se înăspresc umbrele tale. Duhul potrivnic, cum spunea Sfântul Porfirie, se împotriveşte.
Că, de asemenea, în partea cea mai adâncă a sinelui tău n-ai acceptat cele pe care le susţii. În exterior, faci confesiuni nedureroase, declami mari cugetări teologice, de multe ori bombastic şi absolutist, cu mânie şi fanatism, dar ceea ce limba ta transmite, inima nu recunoaşte. Încă nu-ţi aparţin, nu sunt parte a trăirii tale intime. Se află în minte, nu şi în inima ta. Nu izvorăsc din trăirea ta în Sfântul Duh – sursa existenţei tale profunde.
Astfel sinele tău lăuntric se împotriveşte acestor lucruri pe care le afirmi şi faci, întrucât nu a acceptat ceea ce propovăduieşti în exterior. Şi ştii ceva? Când nu eşti în sinea ta sigur de ceva, atunci vezi peste tot duşmani nu pentru că sunt cu toţii răi, ci fiindcă îţi trezesc necredinţa şi îndoielile proprii. Ia aminte, căci de multe ori în spatele unui „mărturisitor” şi „osârdnic” se ascunde o inimă speriată, în neorânduială şi necredincioasă.
.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Orice sfârșit este un început, Editura Sophia