Părtăşia cu Dumnezeu
Omul va afla Împărăția lui Dumnezeu întru sine. „Pogoară în inima ta vei afla acolo scara pe care să urci la Împărăţia lui Dumnezeu”, ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul.
Sfânta Scriptură învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace și bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14:17). Pentru aceasta trebuie să ne curățim inima de toate grijile, ca ea să poată primi pe Dumnezeu – căci doar cei curați cu inima Îl vor vedea pe Dumnezeu. (Mt. 5,8). Cel dintâi pas către părtăşia cu Dumnezeu este deplina încredinţare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu va fi Cel ce lucrează, iar nu omul.
Părtăşia cu Dumnezeu înseamnă ca Dumnezeu să se sălăşluiască întru noi: El să lucreze în noi; cu El să se Înveşmânteze sufletul nostru și El să ne călăuzească cugetul, voia și simţirile. Atunci, noi suntem, de bună voie, doar o unealtă în mâinile Sale – mânuită de El și în gândurile, și în dorinţele, simţămintele, și în lucrarea, și în cuvintele noastre.
Cum se păzeşte de mândrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească înaltă?
Asta nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viaţă și de aceea el trebuie să o recâştige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.
Vederea duhovnicească
Când Împărăţia lui Dumnezeu se sălăşluieşte în inima omului, Dumnezeu îi descoperă acestuia taine. El „va pătrunde” împreună cu Dumnezeu în esența lucrurilor şi va înţelege taina lor.
Toată cunoaşterea este la Dumnezeu, şi când Domnul voieşte – doar după a Sa milă – îi descoperă omului taine. Astfel, până și un monah simplu și neînvăţat, prin mila lui Dumnezeu cunoaşte taine mari: despre viaţă, despre moarte, despre rai și iad – cunoaşte și cum este orânduită lumea aceasta.
Când Împărăţia lui Dumnezeu s-a sălăşluit în inima omului, Dumnezeu sfâşie neştiinţa minţii ca pe un văl. Omul va pricepe atunci nu doar tainele Zidirii, ci și taina propriei sale persoane. Și, în cele din urmă, într-o clipită sfântă, Dumnezeu, după nespusa Sa milă, i se va descoperi pe Sine, iar omul Îl va privi pe Împăratul Slavei aşa cum priveşte soarele în apa limpede. Atunci omul este una cu Dumnezeu și Dumnezeu lucrează în el. Acesta trăieşte numai cu trupul pe pământ, iar cu duhul este în Împărăţia cerurilor, împreună cu îngerii și Sfinţii, și Îl contemplă pe Domnul.
Despre asprime
Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri sporesc numai până la o anumită măsură și rămân la nevoinţa trupească. În purtarea cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, îngăduitori. Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis care i-a întărit convingerea că asprimea față de oameni este un fel de înșelare: Abia adormisem, şi visez că am murit. Doi tineri m-au dus într-o încăpere și m-au aşezat între ei, pe un pedestal. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. În capăt, la stânga, cineva mă învinuia și grăia astfel: „Iată, acesta este cel care nu se poate înţelege cu nimeni!” Tăceam uimit. Atunci, dintr-un ungher, același glas, a repetat aceste cuvinte. Tânărul care se afla în dreapta mea îmi spune: „Nu te teme! Nu-i adevărat că nu te poţi înţelege cu nimeni! Tu, cu tine însuţi nu poți trăi!” M-am așezat pe pământ și am început a plânge…
Atmosfera cerească şi atmosfera iadului
Omul care poartă în sine Împărăţia lui Dumnezeu răspândeşte în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeieşti. Împărăţia lui Dumnezeu făureşte întru noi atmosfera Împărăţiei Cerurilor – spre deosebire de atmosfera de iad a gândurilor, pe care o răspândeşte în jurul său omul ce poartă în inima sa iadul. Rolul creştinilor în lume este să curăţească atmosfera pe pământ și să lărgească Împărăţia lui Dumnezeu.
Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti întru noi, căci de vom pierde Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntru, nu ne vom mântui nici noi, și nici semenii noştri. Cel ce poartă în lăuntrul său Împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi în chip nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea și căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi și, treptat, vor fi cuceriți de atmosfera cerurilor. Nici măcar nu este nevoie să vorbim oamenilor despre asta – Cerul va izvorî din noi chiar și atunci când tăcem ori rostim cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar și fără ca noi să ne dăm seama.
În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta întotdeauna va vrea să se facă voia lui și nu voia lui Dumnezeu. În Împărăţia Cerurilor nu sunt cu putinţă împărăţii întru Împărăţie. Asta au vrut „duhurile cele căzute”, și din această pricină au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei.
Sufletul care a căzut în cercul vălmăşagului gândurilor, în atmosfera iadului, sau care doar s-a atins de ea, încearcă chinuri drăceşti. De pildă, răsfoim ziarele sau ne plimbăm pe străzi şi apoi, dintr-odată, simţim că s-a tulburat ceva în lăuntru, în sufletul nostru, simţim un gol, o mâhnire. Aceasta se întâmplă din pricină că, citind diferite lucruri, am pierdut concentrarea, mintea unită, adunată, ne-am împrăştiat, și atmosfera iadului „se pogoară” asupra noastră.
Despre smerenie
Cel smerit pe orice om îl socotește mai presus decât el – și nu numai pe fiecare om, ci şi întreaga făptură.
Dacă veţi pune mâna pe inimă și veţi fi sinceri cu voi înşivă, veţi înţelege că sunteţi mai mici decât toată făptura. Luati aminte la albină, cum zoreşte si trudeşte. Se dăruieşte fără cruţare şi fără oprelişti. Albina trăieşte, cu totul, o lună si o jumătate de zi, și adesea piere muncind, pe câmp, şi nu se mai întoarce la stupul ei. Și omul cât se gândeşte la sine și cât îşi plânge de milă. Sau priviţi furnica: cum nu osteneşte să poarte neîncetat ceva?! Iar atunci când îi cade sarcina, o ridică și îşi continuă cu răbdare munca. Iar noi, dacă nu avem spor de îndată, degrabă renunțăm la acel lucru.
Omul va afla Împărăția lui Dumnezeu întru sine. „Pogoară în inima ta vei afla acolo scara pe care să urci la Împărăţia lui Dumnezeu”, ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul.
Sfânta Scriptură învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace și bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14:17). Pentru aceasta trebuie să ne curățim inima de toate grijile, ca ea să poată primi pe Dumnezeu – căci doar cei curați cu inima Îl vor vedea pe Dumnezeu. (Mt. 5,8). Cel dintâi pas către părtăşia cu Dumnezeu este deplina încredinţare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu va fi Cel ce lucrează, iar nu omul.
Părtăşia cu Dumnezeu înseamnă ca Dumnezeu să se sălăşluiască întru noi: El să lucreze în noi; cu El să se Înveşmânteze sufletul nostru și El să ne călăuzească cugetul, voia și simţirile. Atunci, noi suntem, de bună voie, doar o unealtă în mâinile Sale – mânuită de El și în gândurile, și în dorinţele, simţămintele, și în lucrarea, și în cuvintele noastre.
Cum se păzeşte de mândrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească înaltă?
Asta nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viaţă și de aceea el trebuie să o recâştige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.
Vederea duhovnicească
Când Împărăţia lui Dumnezeu se sălăşluieşte în inima omului, Dumnezeu îi descoperă acestuia taine. El „va pătrunde” împreună cu Dumnezeu în esența lucrurilor şi va înţelege taina lor.
Toată cunoaşterea este la Dumnezeu, şi când Domnul voieşte – doar după a Sa milă – îi descoperă omului taine. Astfel, până și un monah simplu și neînvăţat, prin mila lui Dumnezeu cunoaşte taine mari: despre viaţă, despre moarte, despre rai și iad – cunoaşte și cum este orânduită lumea aceasta.
Când Împărăţia lui Dumnezeu s-a sălăşluit în inima omului, Dumnezeu sfâşie neştiinţa minţii ca pe un văl. Omul va pricepe atunci nu doar tainele Zidirii, ci și taina propriei sale persoane. Și, în cele din urmă, într-o clipită sfântă, Dumnezeu, după nespusa Sa milă, i se va descoperi pe Sine, iar omul Îl va privi pe Împăratul Slavei aşa cum priveşte soarele în apa limpede. Atunci omul este una cu Dumnezeu și Dumnezeu lucrează în el. Acesta trăieşte numai cu trupul pe pământ, iar cu duhul este în Împărăţia cerurilor, împreună cu îngerii și Sfinţii, și Îl contemplă pe Domnul.
Despre asprime
Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri sporesc numai până la o anumită măsură și rămân la nevoinţa trupească. În purtarea cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, îngăduitori. Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis care i-a întărit convingerea că asprimea față de oameni este un fel de înșelare: Abia adormisem, şi visez că am murit. Doi tineri m-au dus într-o încăpere și m-au aşezat între ei, pe un pedestal. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. În capăt, la stânga, cineva mă învinuia și grăia astfel: „Iată, acesta este cel care nu se poate înţelege cu nimeni!” Tăceam uimit. Atunci, dintr-un ungher, același glas, a repetat aceste cuvinte. Tânărul care se afla în dreapta mea îmi spune: „Nu te teme! Nu-i adevărat că nu te poţi înţelege cu nimeni! Tu, cu tine însuţi nu poți trăi!” M-am așezat pe pământ și am început a plânge…
Atmosfera cerească şi atmosfera iadului
Omul care poartă în sine Împărăţia lui Dumnezeu răspândeşte în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeieşti. Împărăţia lui Dumnezeu făureşte întru noi atmosfera Împărăţiei Cerurilor – spre deosebire de atmosfera de iad a gândurilor, pe care o răspândeşte în jurul său omul ce poartă în inima sa iadul. Rolul creştinilor în lume este să curăţească atmosfera pe pământ și să lărgească Împărăţia lui Dumnezeu.
Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti întru noi, căci de vom pierde Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntru, nu ne vom mântui nici noi, și nici semenii noştri. Cel ce poartă în lăuntrul său Împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi în chip nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea și căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi și, treptat, vor fi cuceriți de atmosfera cerurilor. Nici măcar nu este nevoie să vorbim oamenilor despre asta – Cerul va izvorî din noi chiar și atunci când tăcem ori rostim cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar și fără ca noi să ne dăm seama.
În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta întotdeauna va vrea să se facă voia lui și nu voia lui Dumnezeu. În Împărăţia Cerurilor nu sunt cu putinţă împărăţii întru Împărăţie. Asta au vrut „duhurile cele căzute”, și din această pricină au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei.
Sufletul care a căzut în cercul vălmăşagului gândurilor, în atmosfera iadului, sau care doar s-a atins de ea, încearcă chinuri drăceşti. De pildă, răsfoim ziarele sau ne plimbăm pe străzi şi apoi, dintr-odată, simţim că s-a tulburat ceva în lăuntru, în sufletul nostru, simţim un gol, o mâhnire. Aceasta se întâmplă din pricină că, citind diferite lucruri, am pierdut concentrarea, mintea unită, adunată, ne-am împrăştiat, și atmosfera iadului „se pogoară” asupra noastră.
Despre smerenie
Cel smerit pe orice om îl socotește mai presus decât el – și nu numai pe fiecare om, ci şi întreaga făptură.
Dacă veţi pune mâna pe inimă și veţi fi sinceri cu voi înşivă, veţi înţelege că sunteţi mai mici decât toată făptura. Luati aminte la albină, cum zoreşte si trudeşte. Se dăruieşte fără cruţare şi fără oprelişti. Albina trăieşte, cu totul, o lună si o jumătate de zi, și adesea piere muncind, pe câmp, şi nu se mai întoarce la stupul ei. Și omul cât se gândeşte la sine și cât îşi plânge de milă. Sau priviţi furnica: cum nu osteneşte să poarte neîncetat ceva?! Iar atunci când îi cade sarcina, o ridică și îşi continuă cu răbdare munca. Iar noi, dacă nu avem spor de îndată, degrabă renunțăm la acel lucru.
Stareţul Tadei de la Manastirea Vitonita, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, 2005