Ţi se pare că viaţa ta a ajuns în punctul cel mai de jos, că nu ai realizat mai nimic din ceea ce ţi-ai propus. Ai avut atâtea visuri şi acum rătăceşti printre ruinele lor. Crezi că eşti un om de nimic, iar cei din jur îţi întăresc această idee. Te simţi ca un trădător, iar prima persoană pe care ai trădat-o eşti tu însuţi. Ştii că ai avut atât de multe daruri de la Cel de Sus, dar constaţi că ţi-ai bătut joc de ele. Deznădejdea îţi dă târcoale precum o hienă care aşteaptă să mori. Un ratat! Aşa te vezi. Iar rataţii nu merită decât dispreţul şi uitarea. Cine sau ce te-ar mai putea scoate din această capcană întinsă de iscusitul vânător care este diavolul?
Şi totuşi există Cineva care a gustat din această condiţie şi a biruit-o. A biruit-o şi pentru tine. Numele lui este Iisus. Te-ai gândit că El, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om Care a cunoscut ratarea? Unul despre Care toţi au crezut că a eşuat? Odată ce S-a lăsat prins şi supus ocărilor şi chinurilor de tot felul, lumea nu a mai crezut în puterea Lui dumnezeiască. Îi cereau să Se dea jos de pe Cruce, spre a crede în El. Dar El Şi-a asumat până la capăt condiţia ratatului, a Celui ce părea că nu-Şi poate duce misiunea până la capăt (paradoxal, El tocmai prin asta o împlinea!). Propovăduise iminenta venire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi iată-L acum spânzurat pe lemn, ca unul dintre tâlhari, ca un făcător de rele. „Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu” (Luca 23, 35).
Chiar şi ucenicii cei mai apropiaţi au crezut că s-a sfârşit totul, că misiunea lui Iisus pe pământ eşua lamentabil. Şi cum n-ar fi gândit aşa, când au auzit că El Însuşi, pe Cruce, strigase cu glas mare „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34). Aşadar, Îl părăsise Dumnezeu, un soi de scurtcircuit avusese loc şi se stinsese „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Unul dintre ucenici, Cleopa, pe drumul spre Emaus, sintetizează toată această convingere, că totul se sfârşise şi că nu mai aveau nici o aşteptare de la Iisus Nazarineanul: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24, 21). „Nădăjduiam”, dar acum este îngropată nădejdea noastră.
Iar când Şi-a dat duhul, lăsând pe Cruce un trup neînsufleţit, cine să-L mai cerceteze? Surprinzător, unul dintre ucenici, un „sfetnic ales”, anume Iosif din Arimateia, a avut acest acces de omenie elementară, a căpătat curaj şi, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). Cine s-ar fi gândit să poarte grijă de Trupul Unuia ce eşuase pe Cruce? Ce rost ar fi avut să-şi rişte cineva viaţa pentru – în ultimă instanţă – un simplu cadavru? Ce mai conta? Mai mult, se ştia cât de porniţi erau iudeii să-i vâneze pe toţi ucenicii Galileanului, aşa că de ce să rişte cineva inutil?
E atât de umană şi de înduioşătoare această grijă a lui Iosif şi a lui Nicodim, cel care i s-a adăugat ulterior, „aducând ca la o litră de smirnă şi aloe”. Ce au făcut aceştia depăşeşte orice logică omenească: şi-au periclitat funcţia, şi chiar propria viaţă, spre a se îngriji de semnul inert al unui mare eşec, de rămăşiţele unei misiuni ce fusese plină de minuni şi de cuvinte „cu putere multă”. Lor li se adaugă, apoi, femeile mironosiţe, convinse şi ele că tot îngropat vor găsi Trupul lui Iisus, chiar şi în a treia zi de la Răstignire. Şi-au învins frica de soldaţii care păzeau acolo şi se întrebau doar: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16, 3). Chiar şi după ce au găsit mormântul gol, tot nu credeau că Iisus a înviat. O vedem pe Maria Magdalena plângând şi întrebând, la un moment, pe Cel pe care-L confundase cu grădinarul: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (Ioan 20, 15). Deşi Domnul le încredinţează pe aceste curajoase femei, totuşi ele „erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16, 8). Iar când au vorbit, la un moment dat, cuvintele lor despre Învierea Învăţătorului „au părut înaintea ucenicilor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Cf. Luca 24, 11).
Iată, dragul meu, pe scurt, povestea Celui ce a gustat din plin condiţia eşecului. Dar această „ratare” a Sa ascundea, de fapt, o mare biruinţă – împlinirea unei promisiuni făcute de Dumnezeu încă de la izgonirea din Rai a primilor oameni. Spre deosebire de El, noi chiar suntem nişte rataţi, îmi spui. Dacă Domnul lucra, de fapt, la mântuirea noastră, în timp ce toţi credeau că s-a terminat, dacă ratarea era, de fapt, parte din izbândă („cu moartea pe moarte călcând”), la noi pare că e ratare pur şi simplu. Că nu e nimic bun, nu poate fi, nu avem cum să mai găsim ceva bun în eşecul nostru. Dar, până la urmă, ce este un eşec dacă nu o moarte, o punere în mormânt? Viaţa mea se face ca un mormânt în care locuiesc. Dar tocmai această îngropare e anticamera învierii ce mi se pregăteşte de către Dumnezeu. Unde omul vede o groapă ce se deschide ca să-l înghită, Dumnezeu vede pântecele din care va să se nască omul cel nou (Cf. Coloseni 3, 10). Aceasta avem de învăţat din moartea ruşinoasă a lui Hristos pe Cruce şi din îngroparea Lui.
Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir dacă te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în această cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te poţi împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat. Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat, să primeşti Viaţa care nu poate fi ţinută de nici un mormânt.
Pr. Constantin Sturzu