La începutul ei, rugăciunea este agitată, iar tăcerea este doar o vorbărie interiorizată. După cuvântul lui Peguy, nu trebuie să te rogi ca o gâscă care aşteaptă să fie îndopată! Emotiv, omul îşi descarcă întreg conţinutul psihic al fiinţei lui; cei înduhovniciţi ne sfătuiesc ca înainte de a simţi oboseala acestui monolog, să ocupăm timpul rugăciunii prin cântări şi lecturi religioase.
Sfântul Ioan Scărarul condamna prolixitatea: „nu trebuie să vă căutaţi cuvintele în rugăciunea voastră; de câte ori gângăveala simplă şi monotonă a copiilor nu înmoaie inima tatălui lor?! Nu vă lansaţi în lungi discursuri pentru ca nu cumva să vă împrăştiaţi duhul în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a mişcat milostivirea lui Dumnezeu; un singur cuvânt plin de credinţă a salvat pe tâlhar. Prolixitatea, vorbăria în rugăciune umple spiritul de imagini şi-l împrăştie, în timp ce, adesea, un singur cuvânt are ca efect adunarea în sine a spiritului”.
„Nu este nevoie de cuvinte multe, ajunge să stai cu mâinile ridicate”, spune Sfântul Macarie cel Mare. La Capitolul XX din Regulile sale, Sfântul Benedict afirmă: „În mod sigur, nu pentru mulţimea cuvintelor vom fi ascultaţi, ci pentru zdrobirea inimii.”
Rugăciunea domnească este foarte scurtă. Un eremit de la Sfântul Munte Athos începea această rugăciune la apusul soarelui şi o termina zicând amin, odată cu primele raze ale răsăritului. Nu este nevoie de discursuri, ci de a trăi din plin lumile întregi pe care le învie fiecare cuvânt din rugăciune. Marii înduhovniciţi se mulţumeau să pronunţe numele lui Iisus, dar în acest nume ei contemplau împărăţia. Dacă omul a înţeles bine lecţia, el îşi corectează atitudinea, o acordă cu aspiraţia liturgică: „Fă din rugăciunea mea o taină a prezenţei Tale.” Omul încordează auzul la glasul lui Dumnezeu: „Trebuie să ne rugăm până ce Duhul coboară peste noi, când el a venit să ne viziteze, trebuie să încetezi rugăciunea”, sfătuieşte Sfântul Serafim.
Pentru omul modern, greutatea vine de acolo că inteligenţa s-a separat de inimă, cunoaşterea de judecată de valoare. Or, vechea tradiţie sugerează: „Dimineaţa coboară mintea în inimă şi rămâi toată ziua în tovărăşia lui Dumnezeu.” Fă adică iarăşi coerente elementele fărâmiţate ale fiinţei tale, regaseş-te-ţi integritatea spiritului. O veche rugăciune cere: „Leagă-mi sufletul prin dragostea ta.” Din asamblarea stărilor sufleteşti să izvorască un singur suflu.
O gravă deformare se face rugăciunii prin repetarea mecanică a formulelor, a textelor învăţate. Or, adevărata rugăciune se transformă într-o atitudine constantă, într-o stare de spirit care structurează şi modelează liturgic întreaga noastră fiinţă. Aici se afirmă acest profund adevăr, că a avea este încă un simbol, realitatea este în a fi. După Sfinţii Părinţi nu ajunge să ai rugăciunea, regulile, obiceiul, ci trebuie să devii, să fii rugăciune întrupată. Căci în chiar structura lui omul se vede ca o fiinţă liturgică, ca omul lui Sanctus, ca cel care prin toată viaţa şi fiinţa lui se prosternează şi adoră, ca cel care poate să spună: „Voi cânta Dumnezeului meu atâta vreme cât voi fi.” A face din viaţa ta o liturghie, o rugăciune, o doxologie înseamnă a face un sacrament al comuniunii perpetue: „Dumnezeu coboară în sufletul rugător şi duhul migrează în Dumnezeu.”
Înălţarea omului corespunde coborârii lui Dumnezeu. Leon Bloy vorbea de un bătrân care mergea mereu cu capul descoperit, căci el se simţea mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Imagine atât de expresivă a atitudinii de rugăciune devenită viaţă. Sfântul Pavel o apropie de actul de credinţă: „Cercetaţi-vă şi vedeţi dacă vă aflaţi în credinţă. Încercaţi-vă inimile. Nu-L recunoaşteţi pe Iisus Hristos în voi?”
Dar pentru a fi act, credinţa refuză orice formalism care se instalează repede în rugăciunile exterioare, în datorii în care omul este absent, ca şi în orice complăcere tacită a jocurilor mistice, în care omul este prea prezent. „Rugăciunea nu este desăvârşită dacă omul are conştiinţa de sine şi dacă se observă rugându-se.” Credinţa invită la a urma pe Hristos până în rugăciunea sacerdotală, care este liturghie a mijlocirii universale.
Paul Evdochimov