Cel necuvios va cădea prin necuvioșia lui” (Pilde 11, 5). Necuvioșia este legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, de care ține și necredința în existența lui Dumnezeu, precum și în grija pe care El o poartă de zidirea Sa.
Unele suflete, strâmtorate fiind de năvala unor astfel de gânduri necuvioase, dar voind totuși să se arate oameni de ispravă, hotărăsc așa: „Voi fi drept, cinstit și uman fără să mă intereseze dacă există Cineva deasupra mea Care mă privește, îmi impune niște datorii și îmi va cere socoteală”. Și ce se întâmplă? Nu este asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu, pe Care nu Îl caută, și lucrarea lor nu are spor. Conștiința le amintește în fiecare zi de nedreptățile lor, ori de faptele lor necinstite, ori de lipsa lor de omenie. Numai înaintea oamenilor reușesc ei să pară drepți, îndreptățindu-se prin dibăcia limbii și denaturarea faptelor, dar cine are conștiință dreaptă, acela nu are de ce să se îndreptățească. Cei ce nu iau aminte la sine trec cu vederea si această nepotrivire lăuntrică; cei trezvitori se descurcă într-un fel cu ea.
O, de ar lua aminte cu bună credință vreunul dintre cei dintâi la această nepotrivire, de ar cerceta de unde vine și cum s-o îndrepte! S-ar îndrepta mai apoi și pe sine însuși, ba și de alții s-ar îngriji să îi aducă de partea cea bună.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, 2011, p. 24

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.