Prin îndepărtarea de lume şi eliberarea de toate întâlnirile simţite, care atrag mintea şi gândirea, toată lucrarea duhovnicească devine mai vie, mai dulce, pentru că mintea, eliberându-se de toate pricinile de împrăştiere, începe să se concentreze în sine şi, prin aceasta, începe a simţi prezenţa lui Dumnezeu; frica şi iubirea evlavioasă devin mai sensibile şi simţitoare şi simţurile omului lăuntric înalt devin mai ascultătoare, adică mintea.
De aceea, pentru noi, cei care dorim mântuirea lui Dumnezeu, dar avem o fire neputincioasă şi stricată de păcat, cel mai bun, accesibil şi lucrător mijloc de pocăinţă este îndepărtarea de lume. Pentru că mintea, prin însingurare şi atenţie, concentrându-se în sine, vede gândurile potrivnice care ies din inimă şi pe cele care vin la el, iar văzând, îşi înţelege necurăţia şi, nerăbdând-o, se sileşte să se cureţe.
Dar neavând putere în sine să se cureţe şi să lupte cu ele, îşi află, încercându-se, neputinţa şi păcătoşenia şi nevoia desăvârşită de Hristos Mântuitorul. De aceea, căutând ajutorul lui Hristos, cheamă puterea Sa, asemenea celui care este neputincios în propria sa raţiune. Cheamă Numele cel atotbun şi atotputernic al lui Hristos, dispreţuindu-se pe sine cu sinceritate şi având inima mâhnită, ca să-l cureţe, să-l întărească şi să-i dea mână de ajutor. Şi în felul acesta, după aflarea neputinţei şi nenorocirii, află şi mântuirea lui Dumnezeu, Care îl apără în timpul luptei lăuntrice.
Starețul Moise de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 194

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.