„Moartea şi viaţa sunt în mâna limbii, iar cei ce-şi stăpânesc limba vor mânca roadele ei.” (Proverbe 18, 21)
„De la călugări, mai vârtos decât toate lucrurile, Bunul Dumnezeu a ales tăcerea.” (Pateric, c. 5, p. 81)
Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Fiind eu, păcătosul şi nevrednicul, în toată viaţa mea cu totul străin de această fericită virtute a tăcerii, gândul mă mustră pentru vinovăţia şi nechibzuinţa mea, încercând să vorbesc despre cele ce eu nu le fac. Dar, fiindcă Sfântul Ioan Scărarul mă îndeamnă la cuvânt, zicând: „Nu fi tăcut fără socoteală ca să nu pricinuieşti altora tulburări şi amărăciuni” şi fiindcă, fără să vreau, mi s-a încredinţat să port grijă şi de sufletele altora, nevoia mă face să ies din limanul tăcerii pentru a trezi prin cuvânt oile cele cuvântătoare ale lui Hristos, de sufletele cărora voi da seamă in ziua Judecăţii de Apoi.
Acelaşi Sfânt, Ioan Scărarul, mă îndeamnă la povăţuirea celor in turmă, zicând: „Când pasc oile, păstorul să nu înceteze a întrebuinţa fluierul cuvântului şi mai ales când oile dorm. Căci lupul cel nevăzut de nimic nu se teme aşa de mult ca de fluierul păstoresc”.
Aşadar, cu toate că mai rodnică este tăcerea decât cuvântul fară roadă, totuşi voi îndrăzni să spun puţine cuvinte despre această minunată virtute care aduce mare folos celui ce o are. Mai întâi să auzim cuvintele dumnezeieştii Scripturi, care zice despre folosul tăcerii că cel ce îşi păzeşte gura şi limba îşi păzeşte sufletul de necazuri. Apoi, fericit bărbatul care n-a alunecat cu gura sa. Şi iarăşi: Din vorbă multă nu vei scăpa de păcat, iar cel ce-şi ţine buzele sale înţelept va fi. De asemenea, cursă tare sunt omului buzele lui şi se prinde de cuvintele gurii sale.
Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi aflăm că tăcerea este „o taină a veacului viitor”. Ea este întreită, deoarece „unii din oameni tac pentru slava oamenilor, alţii tac pentru fierbinţeala râvnei faptelor bune, iar alţii tac pentru că au o oarecare vorbire ascunsă cu Bunul Dumnezeu înăuntrul lor şi mintea lor este atrasă către această tainică vorbire”8. Şi iarăşi, arătând că mai mare este cel ce tace pentru Dumnezeu, decât cel ce vorbeşte pentru El, zice: „Altul pentru Dumnezeu toată ziua vorbea şi pe toţi străinii ce veneau la dânsul îi primea, iar altul (adică Sfântul Arsenie cel Mare) în locul acelora a ales tăcerea şi liniştea, căci hotarul liniştii este tăcerea în toate”.
Sfântul Ioan Scărarul zice: „Multa cuvântare este scaun al slavei deşarte, iar tăcerea întru cunoştinţă este maică a rugăciunii şi cel ce şi-a cunoscut greşeala sa a stăpânit şi limba sa”. Apoi, arătând că frica de moarte îl ajută pe om să păstreze şi să câştige tăcerea, zice: „Cel ce s-a îngrijit de ieşire a oprit vorbele şi cel ce şi-a câştigat plânsul sufletului ca de nişte foc se întoarce de la multa vorbire”.
Sfântul Vasile cel Mare, pe când era în pustiul Pontului, a scris prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz, următoarele: „Dintre toate câte le pot spune despre adăpostul meu, lucrul cel mai de seamă este că, datorită poziţiei care este aici, pe lângă tot felul de roade ce cresc, cel mai dulce rod este tăcerea, pentru că ea mă scapă de neastâmpărul oraşului”.
Iar un bătrân al Patericului, arătând că din dreapta socoteală şi din tăcere cu chibzuinţă omul câştigă înţelepciune, zice: „Tăcerea este maica gândurilor preaînţelepte”. Un altul, fiind întrebat de un ucenic ce este tăcerea şi ce folos are omul practicând-o, răspunde: „Fiule, tăcerea înseamnă a şedea cineva singur în chilie cu înţelepciune şi cu frica de Dumnezeu, ferindu-şi mintea sa de gânduri şi de cugete necuviincioase. O tăcere ca aceasta naşte multe feluri de bunătăţi şi îl păzeşte pe călugăr de săgeţile aprinse ale diavolului, nelăsându-l să fie vânat de dânsele”.
Apoi, arătând care sunt roadele liniştii şi ale tăcerii, a adăugat: „O, linişte fără gâlceavă, scară cerească! O, fără de grijă luminătoarea sufletului! O, tăcere, vorbitoare cu îngerii! O, tăcere, strălucirea inimii! O, linişte fără gâlceavă, născătoare a toate bunătăţile, întărirea postirii, frâul limbii, înfrânarea pântecelui! O, linişte cu tăcere, îndemnătoarea rugăciunii şi a citirii Sfintei Scripturi! O, tăcere îngrijitoare numai de ale tale, totdeauna cu Hristos vorbitoare, neîncetat văzătoare a morţii şi păzitoare a luminii celei nestinse! Pe aceasta cine o păzeşte neîncetat cântă, zicând: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea, că Ţie se cuvine lauda şi slava în veci. Amin!”
Fraţi creştini
Să mai adăugăm la cele spuse până aici o istorisire din care vom vedea că tăcerea a fost preţuită încă din vechime, nu numai de oamenii drepţi şi sfinţi, ci chiar şi de unii filosofi profani, după cum ne povesteşte Sfântul Isaac Sirul. Acesta spune că unul dintre filosofii de pe vremea împăraţilor romani şi-a pus sieşi o lege ca să păzească tăcerea câţiva ani. Iar împăratul Romei de atunci s-a mirat şi s-a minunat de hotărârea lui şi a vrut să-i încerce tăria.
Deci a poruncit ca filosoful să fie adus înaintea lui şi, văzându-l că într-adevăr tace, nerăspunzând la nici o întrebare, s-a mâniat şi a poruncit să-l omoare, deoarece nu s-a ruşinat şi nu s-a înfricoşat de scaunul şi de coroana lui. Dar iubitorul de tăcere nu s-a temut de porunca împăratului, ci a rămas neclintit, păzindu-şi legea şi hotărârea sa, gătindu-se în linişte de moarte. împăratul însă dăduse pe ascuns poruncă că dacă se va înfricoşa de sabie şi va renunţa la hotărârea lui, atunci să fie ucis, iar de va petrece neclintit să îl aducă înapoi viu.
Deci când s-a apropiat filosoful de locul rânduit pentru tăierea capului, cei cărora li se poruncise să-l taie îl necăjeau şi-l sileau ca să-şi dezlege limba ca nu cumva, îi spuneau ei, să moară. El însă a cugetat că mai bine este să moară, ţinându-şi hotărârea pentru care s-a nevoit atâta vreme, decât, biruindu-se de frica morţii, să-şi calce înţelepciunea şi hotărârea. Având această hotărâre, şi-a aplecat capul fără tulburare spre a fi tăiat cu sabia. Vestindu-se aceasta împăratului, acela s-a minunat şi l-a eliberat îndată pe filosof cu mare cinste.
Dar dacă scopul acestui filosof a fost numai de a nu-şi călca hotărârea şi legea ce şi-o impusese, arătând prin aceasta multă bărbăţie, atunci cu cât mai multă râvnă şi hotărâre ar trebui păzită această sfântă virtute a tăcerii, dacă cineva ar fi cândva silit să spună vreun cuvânt prin care ar strica vreo dogmă a dreptei credinţe sau vreun canon al Bisericii? Şi, dimpotrivă, cât de mare păcat va face dacă va tăcea atunci când va trebui să mărturisească în faţa oamenilor adevărul şi dreptatea credinţei cea în Bunul Dumnezeu?
Sfântul Andrei Criteanul Mărturisitorul arată, simbolic, că cele două femei ale Patriarhului Iacov, Rahila şi Lia, închipuiesc gândirea şi lucrarea. O tâlcuire asemănătoare face şi Sfântul Vasile, referindu-se la Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Sfântul Andrei Criteanul spune că Lia, care avea mulţi copii, închipuieşte lucrarea, iar Rahila, gândirea. Asemănător, Sfântul Vasile cel Mare arată pe Marta, închipuind lucrarea, şi pe Maria, care şi-a ales partea cea bună, închipuind tăcerea şi gândirea la Dumnezeu.
Dar noi vedem că mulţi dintre Sfinţii Părinţi au trăit având lucrări diferite. In timp ce unii se îndeletniceau şi cu lucrarea, alţii se îndeletniceau numai cu gândirea la Dumnezeu. Aşa de exemplu, vedem în Pateric că Avva Moise s-a dedicat cu totul în viaţa sa iubirii de străini, ospătându-i şi povăţuindu-i pe fraţi, iar Sfântul Arsenie cel Mare, cum s-a arătat mai sus, în tăcere se ruga şi, luând aminte la sine şi în singurătate vieţuind, de toţi se înstrăina. Pentru aceasta a fost lăudat de un oarecare frate străin, mai mult Avva Moise, decât Avva Arsenie cel Mare.
Însă unul din marii părinţi, auzind acestea, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie acest lucru: unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pentru numele Tău. Deci care dintr-înşii este mai desăvârşit şi mai vrednic de darul Tău?”. Şi a văzut acest Sfânt Părinte într-o vedenie două corăbii, plutind pe un râu mare. Într-una era Avva Arsenie cel Mare şi Duhul lui Dumnezeu îndrepta corabia lui întru mare linişte, iar în cealaltă corabie era Avva Moise şi îngerii lui Dumnezeu îi îndreptau corabia, punând în gura lui faguri de miere. Această vedenie a povestit-o acel bătrân părinţilor sporiţi şi cu toţii au zis că mai desăvârşit este Avva Arsenie, tăcând, decât Moise, primitorul de străini, deoarece cu Arsenie este însuşi Dumnezeu, iar cu Moise îngerii Lui.
Părinţilor; fraţilor şi iubiţi credincioşi
Ruşinându-mă să laud tăcerea prin mai multe cuvinte, în încheiere voi aduce o mărturie atât pentru vorbă, cât şi pentru tăcere. Nu de la mine, căci eu fiind bolnav de vorbirea cea fără de frâu, niciodată nu voi putea judeca drept între tăcere şi vorbire. Ci ca o pecete a celor arătate mai sus, voi aduce mărturia Sfântului Pimen cel Mare, Egipteanul, care, urmând calea împărătească, a zis: „Cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu bine face şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea”. Din acest cuvânt se desprinde o învăţătură: atât la vorbire, cât şi la tăcere să avem scopul cel bun, ca amândouă să fie spre slava lui Dumnezeu. AMIN!
Părintele Ilie Cleopa, Urcuş spre Înviere, Editura Doxologia