„În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând la picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace. Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai-marelui sinagogii şi a zis acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit, ci doarme. Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit. Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copilă de mână, a strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i se dea ei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca VIII, 41–56)
Moartea este negarea vieţii. Moartea este încetarea vieţii. Aceştia sunt cei doi poli: viaţă – moarte. Când viaţa încetează intervine moartea, iar moartea într-un fel este socotită ca nimicire. (…)
Viaţa ştim ce este, e de la Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă. Dumnezeu este Cel care a creat cosmosul, Cel care a creat animalele, plantele cu viaţă în ele, Cel care a creat pe om cu viaţă într-însul, dar şi cu suflet, de vreme ce este singura fiinţă asupra căreia a suflat, dându-i suflet, duh. Aşadar, Dumnezeu este viaţă, Creatorul vieţii şi Cel care întreţine viaţa, iar viaţa este – ştim sigur – un dar al lui Dumnezeu. Dar moartea? Dacă viaţa a fost creată de Dumnezeu, moartea de cine a fost creată? De Dumnezeu?! Dar Dumnezeu nu crează moarte. Dumnezeu nu crează decât binele, lumină, viaţă, fericire. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Printr-un singur om – adică prin Adam – a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea”.
Haideţi să ne reamintim de primele pagini din cartea Genezei. Dumnezeu îi crează pe Adam şi pe Eva şi-i aşează în rai ca să fie fericiţi şi practic nemuritori. Nu ştim care va fi fost modul de existenţă şi de înmulţire a unor oameni care nu mor sau sunt destinaţi să nu moară niciodată. Dar ştim cu certitudine că i-a creat fericiţi şi nemuritori. Dar omul era fiinţă limitată. Dumnezeu l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Între atributele chipului lui Dumnezeu este şi libertatea. De aceea l-a înzestrat şi pe om printre alte daruri şi cu libertate.
Problema se pune: Bine, bine, cu libertate, dar ce fel de libertate? Libertatea fiinţei create. Fiinţa creată se numeşte creatură şi fiind creatură nu este Dumnezeu. Dumnezeu este increat şi absolut. Libertatea lui Dumnezeu este şi ea absolută, neschimbată, neschimbabilă, nelimitată. Dumnezeu nu are opţiuni să spună, pot să aleg între A şi între B. Omul însă, fiind fiinţă limitată, creatură, are această facultate de a opta între una şi alta. Libertatea lui, la un moment dat, se bifurcă între şi între: între lumină şi întuneric, între bine şi între rău. Momentul acesta a venit în intervenţia diavolului sub chipul şarpelui, celebrul pom pe care-l cunoaşteţi. Atunci omul a avut libertatea de a alege între porunca lui Dumnezeu şi între ascultarea de diavol, de cel rău. Dacă omul alegea partea lui Dumnezeu şi ascultarea de porunca Lui, nu s-ar fi schimbat nimic. Oamenii s-ar fi înmulţit în paradis şi-n tot pământul şi-ar fi fost fericiţi şi nemuritori. Dar pentru că această bifurcare a dus la rău, la alegerea răului, acesta s-a numit păcat: păcatul neascultării şi al trufiei. Omul, creatură, s-a dorit Dumnezeu creator. Ceea ce Dumnezeu îi avertizase însă pe oameni: “Din acest pom – care era un simbol, fără îndoială, un simbol al ascultării sau al neascultării – din acest pom să nu gustaţi, pentru că dacă veţi gusta cu moarte veţi muri”. Să reţinem că moartea nu exista decât ca virtualitate, ca posibilitate, ca o consecinţă a păcatului.
S-ar pune şi întrebarea: Dacă libertatea a fost generatoare, născătoare de păcat, atunci, Dumnezeu ca să evite aceasta, de ce l-a mai dăruit pe om cu libertate? De ce l-a făcut liber? Foarte simplu, iubiţii mei, pentru că Dumnezeu, făcându-l pe om, nu a vrut să creeze un sclav, ci un rege. Sclavul se supune pentru că este sclav, în lanţuri, şi se supune pentru că nu are încotro. El nu poate să opteze între libertate şi sclavie. Pe câtă vreme, regele are această libertate, se bucură de această perogativă nobiliară. Iar Dumnezeu l-a vrut pe om rege, l-a făcut rege, înzestrat cu libertate. Numai că acest rege al Universului şi-a folosit-o prost, aşa cum şi noi o facem în ziua de astăzi, şi-o simţim pe pielea, pe oasele şi pe sufletul nostru. Noi credeam că libertatea este facultatea de a face ce vrei. Nu este adevărat! Libertate absolută nu este decât la Dumnezeu. Trebuie să ţinem seama că libertatea mea este condiţionată, limitată de libertatea celui de lângă mine. (…)
Şi pe de altă parte, să ştiţi că moartea în sine nu are substanţă veşnică pentru că nu ea are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are tot viaţa. Iar prin învierea fiicei lui lair, Domnul a vrut să ne demonstreze că Dumnezeu, de îndată ce moartea a fost creată de om şi introdusă în omenire prin păcat, a inventat – dacă vreţi – un remediu, un antidot: învierea. Dacă moartea n-ar fi existat şi n-ar fi intrat în lume prin păcatul primilor oameni şi moştenită pe urmă de urmaşii lor, învierea n-ar fi avut loc, că nu era nevoie. Cum să învie un trup care este viu sau un om care este viu?! Dar de îndată ce a intervenit moartea, Dumnezeu intervine şi el cu antidotul, repet, cu remediul şi anume învierea. Iar cele trei învieri pe care le-a făcut Mântuitorul Hristos – a fiicei lui lair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – au vrut să demonstreze că învierea este nu numai posibilă, dar şi necesară pentru om. Şi a dat exemplul Său propriu. Şi El ca om a trecut prin moarte. Adică şi-a asumat întreaga condiţie a omului, inclusiv trecerea prin moarte. Dar după moarte a urmat propria Sa înviere, demonstrând prin aceasta că şi noi suntem sortiţi învierii. Şi aşa cum va spune Sfântul Apostol Pavel: “Dacă nu credem că Hristos a înviat, atunci zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa noastră”
Învierea lui Hristos este pârga, este certitudinea a ceea ce se va petrece mai târziu. (…) Aşadar, Iisus Hristos, şi prin Sine Însuşi şi prin învierile pe care le-a făcut, este garanţia supremă a învierii noastre. (…) Această înviere se va produce la vremea cea de apoi, la sfârşitul veacului.
IPS Bartolomeu Anania