Producerea unui lucru nou este întotdeauna un joc al hazardului, şi creaţia omului de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa a implicat un anume grad de risc. Nu în sensul că Dumnezeu ar fi riscat să introducă un element de instabilitate sau un şoc în Fiinţa Sa Veşnică, ci în sensul că faptul de a da omului o libertate asemenea lui Dumnezeu a închis pentru totdeauna şi sub orice formă uşa oricărei predestinaţii. Omul este cu totul liber să hotărască negativ în privinţa lui Dumnezeu — chiar să intre în conflict cu El. Ca iubire infinită, Tatăl Ceresc nu-l poate părăsi pe omul pe care la creat pentru veşnicie ca să-i împărtăşească plinătatea Sa dumnezeiască. El trăieşte împreună cu noi tragedia noastră. Putem aprecia acest risc atât de răpitor în măreţia sa, atunci când contemplăm viaţa lui Hristos pe pământ.
După o studiere îndelungată a Judecăţii de Apoi a lui Michelangelo din Capela Sixtină, am descoperit o analogie parţială între această frescă şi concepţia mea despre creaţia lumii. Priviţi la Hristos şi la gestul pe care îl face în această frescă. Ca un campion victorios, El îi aruncă în abis pe toţi cei ce au îndrăznit să I se împotrivească, întreaga vastă suprafaţă mişună de oameni şi îngeri tremurând de spaimă. Suspendaţi într-un fel de întindere cosmică, toţi sunt absorbiţi mai puţin de starea lor jalnică cât mai ales de mânia lui Hristos. El stă în centru şi mânia Sa e teribilă. Nu acesta este felul în care îl văd pe Hristos. Michelangelo avea desigur un mare geniu, dar nu pentru temele liturgice.
Să reconstituim fresca. Fireşte că Hristos trebuie să fie în centru, dar un Hristos diferit, mai în acord cu revelaţia pe care o avem despre El: un Hristos cu o imensă putere, dar cu puterea unei iubiri covârşitoare. Gestul Său nu este unul de răzbunare. Creându-ne ca fiinţe libere, El a anticipat posibilitatea, ba chiar inevitabilitatea tragediei căderii omului. Chemându-ne din întunericul nefiinţei, gestul Său decisiv ne azvârle în tărâmurile tainice ale vieţii cosmice. „În tot locul şi toate umplândule”, El stă pentru totdeauna aproape de noi, ne iubeşte în ciuda purtării noastre absurde. Ne cheamă, e gata întotdeauna să răspundă strigătelor noastre de ajutor şi să ne călăuzească paşii şovăitori prin toate obstacolele aflate în calea noastră. El ne respectă ca fiind deopotrivă cu El. Planul Său ultim pentru noi e acela de a ne vedea în veşnicie cu adevărat egalii Săi, prietenii şi fraţii Săi, fiii Tatălui. Năzuieşte după aceasta, tânjeşte după aceasta. Aşa este Hristosul nostru, iar ca Om El a şezut de-a dreapta Tatălui.
La început Dumnezeu a creat mintea noastră ca o potenţă pură. Cea ce urmează nu depinde deloc de El. Omul este liber să nu fie de acord, ba chiar să I se împotrivească. Apare o situaţie în care noi înşine ne hotărâm viitorul veşnic — desigur, întotdeauna în legătură cu El: fără El nu putem exista. Şi dacă căutăm o veşnicie binecuvântată care îi aparţine doar Lui, atunci orice acţiune a noastră, orice activitate creatoare a noastră trebuie să purceadă nu separat de El, ci împreună cu El şi în El.
Născută ca potenţă pură, mintea noastră trebuie să actualizeze fiinţa noastră ca ipostasă. Trebuie să creştem, şi această creştere e legată de durere şi suferinţă. Oricât de ciudat ar putea părea, suferinţa e un imperativ pentru păstrarea vieţii create din nimic. Dacă animalele n-ar simţi foamea, n-ar face nici un efort de a-şi găsi hrana, ci pur şi simplu s-ar aşeza şi ar muri. În chip asemănător, lipsa acută de confort la silit pe omul primitiv să-şi caute hrană şi adăpost. Atunci, pe măsură ce înaintează spre cunoaşterea raţională, suferinţa dezvăluie minţii sale contemplative atât imperfecţiunea sa proprie, cât şi cea a lumii din jurul său. Aceasta îl sileşte să recunoască necesitatea unei noi forme de efort creator, pentru a desăvârşi viaţa în toate manifestările ei. Mai târziu, va ajunge la o anumită percepţie a Fiinţei Supreme, percepţie care va inspira sufletului său căutarea unei mai bune cunoaşteri a Acesteia. Şi aşa mai departe, până când îşi dă seama că această Fiinţă Primordială, pe Care a învăţat să o venereze, nu refuză întâlnirea cu el; şi în lumina acestui contact, moartea e văzută ca o absurditate, însăşi posibilitatea ei trebuind să fie combătută neobosit. Şi istoria arată că mulţi dintre cei care au purtat acest război cu energie neslăbită au privit în duh încă de aici de pe pământ împărăţia veşnică a Dumnezeului Celui Viu, şi au trecut de la moarte la viaţă fară de sfârşit în Lumina Fiinţei Dumnezeieşti.
Să privim acum din nou gestul dramatic al Hristosului „nostru”, Care-l aruncă pe omul pe care la creat liber, ca o sămânţă minunată, în lumea pregătită pentru el. Mişcarea este cea a unui semănător care îşi aruncă sămânţa în pământul pe care la arat şi la pregătit anume pentru aceasta.
Piatra de temelie a teologiei noastre creştine e revelaţia: „întru-nceput era Cuvântul… şi Cuvântul Dumnezeu era… toate printr-însul sau făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era întrînsul” (In 1, 1. 3. 4). Dar ştiinţa contemporană postulează faptul că la început a fost hidrogenul, şi din acest atom sa dezvoltat totul printr-un proces evolutiv care a durat miliarde de ani. Principiul ştiinţific — obiectivarea cosmosului şi cunoaşterea obiectivă — e aplicabil numai acolo unde legile naturii predomină în mod absolut. Nu este limpede pe ce bază mulţi oameni de ştiinţă resping posibilitatea altor forme existente — a unor fiinţe libere, nedeterminate. Ştim că Fiinţa Primordială se află în afara teritoriului ştiinţei, care nu ne spune nimic nici măcar despre sensul existenţei noastre.
În orice caz, în ambele şcoli de gândire, ce diferă atât de radical una de cealaltă, observăm cele două tendinţe opuse din sufletul omenesc. Pe de o parte, cei care se îngrozesc de suferinţa absurdă pentru ei, legată de viaţa pe pământ, şi care, prin urmare, privesc cu neplăcere existenţa în general, simţindu-se în mod ciudat atraşi de destinderea atotpătrunzătoare a nefiinţei. Pe de altă parte, cei care încearcă să-I urmeze lui Hristos, să-şi domine slăbiciunea pământească şi să dobândească veşnicia dumnezeiască folosind în eforturile lor de a pătrunde tot mai adânc în tainele Fiinţei lipsite de obârşii metode care pot părea intolerabil de absurde. „Dorim nu să ne scoatem haina, ci pe deasupra ei să ne îmbrăcăm cu cealaltă, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (2 Co. 5, 4) — lucru aflat la antipozii filozofiei şi teoriei ascetice a dezbrăcării de fiinţă.
Noi creştinii acceptăm cu mulţumire darul minunat al vieţii. Chemaţi de Hristos, năzuim spre cunoaşterea cât mai deplină Obârşiei Primordiale a tot ceea ce există. Începând de la naştere, creştem în mod treptat şi intrăm în posesia fiinţei. Hristos este pentru noi „calea, adevărul şi viaţa” (In 14, 6). Cu El calea noastră trece printr-o mare şi complicată cultură spirituală: traversăm abisuri cosmice, cel mai adeseori cu multă suferinţă, şi nu arareori în răpire, pe măsură ce înţelegerea sporeşte. Un timp procesul de creştere e legat de trupul nostru fizic; dar vine în curând vremea când, eliberată de lanţurile pământeşti, mintea ca şi duhul îşi pot continua înaintarea lor spre Tatăl Ceresc. Ştim că El ne iubeşte şi pentru această iubire El ni Se descoperă pe Sine Însuşi fără limite. Chiar dacă doar în parte, ştim că în El e nemurirea noastră; în El vom ajunge la Adevărul veşnic. El ne va dărui bucuria cu neputinţă de zugrăvit a participării la însuşi actul creaţiei divine a lumii. Însetăm după unitatea desăvârşită în El. El este Lumină, Frumuseţe, Înţelepciune, Iubire. El dă sensul cel mai nobil vieţii noastre şi binecuvântarea unei cunoaşteri nemărginite.
Genul de fiinţare personală pe care l-am primit la naşterea noastră — fiinţa ca potenţialitate pe care o realizăm în parte — nu s-ar putea niciodată dezvolta din atomul de hidrogen, în oricât de multe miliarde de ani şi oricât de miraculoase şi imprevizibile „hazarduri” s-ar putea întâmpla. Distanţa ontologică între starea atomică a fiinţei materiale şi starea fiinţei pe care o avem deja şi care, suntem siguri, se va desăvârşi şi împlini, e mult prea vastă.
Este firesc ca, în calitate de creştini, să explorăm împreună aceasta în perspectiva accentului evanghelic pe relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Atunci când Duhul Sfânt, sălăşluindu-Se în noi, ne face să trăim iubirea poruncită nouă de Hristos, atunci cunoaştem pe propria piele faptul că aceasta este singura stare normală pentru duhul nostru nemuritor, că în această stare sesizăm universalitatea divină a lui Hristos şi a poruncilor Sale. Acesta este Adevărul care nu lasă loc de îndoială în inimă sau minte. E mântuirea despre care ne învaţă Biserica (vorbesc acum nu de conţinutul etic, ci de cel ontologic al Evangheliei). Această iubire este în esenţă un Act Divin a cărui putere nu diminuează niciodată, ci continuă veşnic în plinătatea sa.
Când a luat firea noastră în starea ei căzută, Hristos, Cuvântul Tatălui, a restaurat-o aşa cum aceasta era şi este în veac în voinţa creatoare a Tatălui. Întruparea Fiului Unul Născut e arătarea Dumnezeiescului în forma noastră de existenţă. Acum sa descoperit taina căii spre mântuire.
DUMNEZEULE TATĂ, Cel veşnic binecuvântat; Care ne-ai chemat la slava veşnică în Iisus Hristos, Care, fără de păcat fiind, a purtat păcatele lumii, şi Sa urcat pe cruce ca noi să fim vii în veci; Care în slăbiciunea trupului omenesc a arătat chipul desăvârşirii Tale — pe Tine, Tată Preasfânt, Te rugăm umple-ne de sus cu tăria Ta, ca să putem călca pe urma paşilor Săi. Fă-ne asemenea bunătăţii Fiului Tău în această vreme trufaşă şi nestatornică, ca nu cumva din pricina neadevărului nostru calea Adevărului Tău să sufere defăimare, nici să nu fie întinată de fiii celui potrivnic.
Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea, experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis