Mi-am propus să vă tâlcuiesc Sfânta Liturghie în plinătatea ei, atât în ceea ce vedeţi şi auziţi, cât şi în ceea ce nu vedeţi şi nu auziţi. Când v’am înfăţişat locaşul în care ne aflam şi ne închinăm, am omis intenţionat să vă prezint un spaţiu pe care nu-l vedeţi niciodată. În peretele de miazănoapte al absidei altarului se afla o firidă, adică o încăpere mică, în care nu încape decât un singur om stând în picioare, cu o măsuţă adăpostită într-o boltă şi cu o lumină de ceară aprinsă la intrare. Se numeşte proscomídiar şi în ea se săvârşeşte Proscomidia. Cuvântul e grecesc, de la verbul proskomízo, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi ceva în dar, a aduce cuiva o ofrandă (aşa cum îi vedem în icoană pe cei trei magi aducându-I Pruncului Iisus daruri de aur, smirna şi tămâie).
Firida simbolizează peştera în care S`a născut Mântuitorul şi, în acelaşi timp, mormântul din care Acesta a înviat. Teologia acestui dublu simbol se afla în iconografia ortodoxă, unde Nou-Născutul Iisus nu este niciodată înfăţişat gol sau învelit în cămăşuţa, ci înfăşat în scutece, acestea prefigurând giulgiurile în care va fi înfăşat trupul Aceluiaşi Iisus, coborât de pe cruce şi aşezat în mormânt. Născut într’o peştera şi înviat dintr-o groapa, Fiul lui Dumnezeu S’a pogorât nu numai pe pământ, ci şi în pământ, sfinţindu-l atât în larguri, cât şi în adâncuri.
Pe măsuţa se afla vasele liturgice, în număr de două: Discul este o tipsie rotundă, cu diametrul de aproximativ 15 centimetri, cu sau fără picior, care va purta viitorul Trup al Domnului. Potirul este un pahar de metal, cu picior, (pe care îl vedeţi atunci când se împărtăşesc credincioşii), cu lăuntrul aurit, care va purta viitorul Sânge al Domnului.
Alături se afla câteva obiecte de serviciu liturgic: copia este un cuţitaş în două tăişuri, cu lama triunghiulară, în forma unui vârf de suliţa; o linguriţă de argint, cu cupa aurită, pentru cuminecarea mirenilor; o steluţa, adică două arcuri de metal încrucişate şi prinse la mijloc, menite să alcătuiască o boltă ocrotitoare pentru ceea ce va fi pe disc; şi trei procoveţe, cu care vor fi acoperite sfintele vase. Tot în firida proscomidiarului se afla spălătorul, cu ştergarul alături. Aici îşi face preotul spălarea rituală a mâinilor, înainte de a începe proscomidia, rostind o rugăciune extrasă dintr-un psalm: „Spăla-voi întru nevinovăţie mâinile mele şi voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale şi să povestesc toate minunile Tale. Doamne, iubit-am frumuseţea casei Tale şi locul unde sălăşluieşte slava Ta. Să nu-mi nimiceşti sufletul împreună cu cei necredíncioşi, şi nici viaţa mea cu vărsătorii de sânge, în ale căror mâini e fărădelege şi-a căror dreaptă e plină de mită. Dar eu întru nerăutatea mea am umblat, mântuieşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte. Că piciorul meu a stat întru dreptate; în biserici Te voi binecuvânta, Doamne.”
În această firidă ajung darurile de pâine şi vin pe care credincioşii I le aduc lui Dumnezeu pentru Sfânta Liturghie, precum şi pomelnicele cu numele viilor şi al morţilor. Un astfel de dar are valoare de jertfă. Jertfa este actul prin care tu, renunţând la un bun al tău, i-l dăruieşti cuiva drag. A-i dărui ceva cuiva face parte din însăşi natura omului cu bun simţ, care a izbutit să-şi înfrângă egoismul şi să simtă nevoia de a-şi bucura aproapele.
Gândiţi-vă doar la bucuria festivă a sărbătorilor, fie religioase, fie de familie, când oamenii se întrec în a-şi face daruri cât mai frumoase şi mai bineprimite. Darul poate fi şi semnul admiraţiei faţa de o persoană sau personalitate celebră prin dimensiunea ei culturală, socială sau politică. El poate fi şi semnul unei pure afecţiuni. În foarte multe cazuri, darul este expresia recunoştinţei, gestul prin care cineva îi mulţumeşte cuiva pentru o binefacere primită. Amintiţi-vă de emoţionanta fapta a femeii păcătoase care, venind la Iisus, I-a uns capul şi picioarele cu mir de mare preţ, drept recunoştinţă pentru iertare. Dumnezeu însa este Fiinţa faţa de care omul dintotdeauna a simţit nevoia de a-şi exprima recunoştinţa.
În istoria Vechiului Testament, primele jertfe de mulţumire au fost aduse de către Abel şi Cain, fiii lui Adam (desigur, fiecare în felul său, dar purcese din conştiinţa că omul datorează totul, absolut totul, lui Dumnezeu. Legea Veche prevedea cu minuţiozitate jertfele sângeroase, de animale şi păsări, ce trebuiau aduse la cortul mărturiei şi; mai apoi, la templul din Ierusalim, dar Legea cea Noua, instituita prin unica jertfa sângeroasa a lui Iisus Hristos pe cruce, le-a înlocuit cu jertfele nesângeroase din darurile pământului. Forma cea mai simplă a ofrandei recunoscătoare este pârga. Prin pârga se înţeleg primele roade vegetale care dau semne că au început să se coacă şi pe care oamenii de la ţara le duc la biserică pentru binecuvântare şi dăruire. În satul meu natal, ca şi în foarte multe altele, se păstrează până astăzi tradiţia ofrandelor de pârga, după calendarul agricol al regiunii: în luna mai, pârga de cireşe; în iunie, de caise; la Sânpetru, de pere timpurii; la Sfântul Ilie, de porumb; la Sfânta Maria, de struguri. E o expresie delicată a mulţumirii, dar şi a rugăciunii: între pârga şi recolta se pot întâmpla multe, iar Dumnezeu e implorat să vegheze.
În firida proscomidiarului se aduc darurile de pâine şi vin. De ce pâine şi vin? Pentru ca acestea sunt alimentele indispensabile vieţii omului, cele care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Pe de altă parte, aşa cum tâlcuieşte marele liturgist bizantin Nicolae Cabasila, ele sunt produsul specific al priceperii şi îndemânării omului, însuşiri care sunt tot un dar al lui Dumnezeu; animalele şi păsările consumă grâul ca grâu, strugurele ca strugure, dar numai omul e în stare să obţină pâine şi vin. Pâinea ca ofranda liturgică are de obicei forma unei cruci, în al cărei centru este înscrisă în relief o pecete pătrată cu inscripţia IS HS Nl KA (NIKA, de la verbul nikáo = a învinge ), ceea ce, în traducerea prescurtărilor greceşti, înseamnă ISUS HRISTOS BIRUIE. Numele original al acestei ofrande de pâine vine de la verbul grecesc prosféro care înseamnă a aduce ceva cuiva pe palme. Verbul a dat substantivul prosfora, care în româneşte a devenit prescurã, adică proaducere sau, mai pe înţeles, un dar adus în mod solemn (ĭntr’adevar, prescura se oferă la uşa de miazănoapte a altarului, însoţită de o lumânare aprinsă).
Pe toate acestea le are în faţa preotul la vremea când, îmbrăcat în toate veşmintele liturgice, începe rânduiala proscomidiei. Proscomidia face parte din Sfânta Liturghie, dar este segmentul ei de taina, pregătitor, aşa cum taina este viaţa Mântuitorului Hristos până la vârsta de treizeci de ani, când a ieşit la propovăduire întru întâmpinarea crucii, morţii şi învierii. Ea povesteşte plastic istoria mântuirii noastre, în al cărei centru Se afla Iisus Hristos. Plasticitatea proscomidiei consta într’o suita de simboluri extrase cu copia din prescură, menite ca, prin transfigurare, să devină realitate mistică.
Spre deosebire de spaţiul cultural, în care realitatea devine simbol şi se opreşte aici, spaţiul liturgic cuprinde succesiunea: realitate-simbol-realitate. Vorbind la obiect, Iisus Hristos istoric devine aici simbol în pâine şi vin, pentru că simbolul în pâine şi vin să devină Hristos euharistic. Faptul că pâinea şi vinul vor deveni Trupul şi Sângele lui Hristos fără să-şi piardă însuşirile naturale ţine de misterul liturgic. Fireşte, preotul îşi începe slujba în urma unei pregătiri speciale la care îl supun prescripţiile canonice, aceea de a fi curat la suflet şi la trup. Eu aş crede că, dincolo şi mai presus de toate acestea, în proscomidiar el trebuie să aibă candoarea copilului care construieşte un univers din câteva piese geometrice.
Prima piesă este un cub. Preotul îl scoate din mijlocul prescurii cu ajutorul copiei-cuţitaş, iar acesta va purta numele de agneţ (de la agnus, cuvânt latinesc care înseamnă miel), simbolul lui Iisus Hristos pe care Ioan Botezătorul Îl prezentase mulţimii prin cuvintele: lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. În limbajul biblic, „a ridica păcatul” înseamnă a-l răscumpăra prin jertfă de Sine. Înainte de a-l scoate, preotul face cu copia semnul crucii de trei ori deasupra peceţii de pe prescura, rostind: Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este răspunsul la porunca Domnului către ucenicii Săi la Cina cea de Taină, îndată după ce le-a dat să mănânce şi să bea din Trupul şi Sângele Sau: Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea? Preotul, în virtutea succesiunii sale apostolice, dobândita prin hirotonie, nu face altceva decât să reitereze ceea ce înşişi apostolii au făcut după primirea poruncii.
Pomenirea înseamnă amintire. Amintirea este aceea care, opusă uitării, păstrează legătura între persoane, chiar la incomensurabile distanţe în timp şi spaţiu, şi chiar dincolo de ele, între lumea de aici şi cea de dincolo, între vremelnicie şi veşnicie. După ce tâlharul de pe cruce, cuprins de căinţă, li spune lui Iisus: Pomeneşte-mã, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!, Domnul îi răspunde: Astăzi vei fi cu Mine în rai. După acest model al căinţei li cerem şi noi lui Dumnezeu să ne pomenească, fie direct, fie prin rugăciunea unui prieten, fie prin mijlocirea preotului, căruia îi încredinţam un pomelnic cu numele viilor şi al morţilor pentru care el trebuie să se roage. Într-o astfel de relaţie interpersonală, pomenirea nu mai este o simplă amintire, ci căpăta consistenţa unei legături foarte apropiate, vecina cu materialitatea. Aici intervine şi relaţia intimă, mistică, dintre persoana şi numele ei, începând cu aceea a Persoanelor Sfintei Treimi.
Locaşul în care, prin rostire, locuieşte numele lui Dumnezeu, este chiar locaşul lui Dumnezeu. Rostirea, după o anume rânduiala, a numelui lui Iisus este însăşi prezenţa lui Iisus; pe acest adevăr se întemeiază întreaga experienţa isihasta a rugăciunii minţii în inimă.
Când rostim: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, invocam prezenţa reală a lui Dumnezeu-Treimic. Aici, la proscomidie, când preotul proclamă deasupra prescurii pomenirea Domnului Iisus Hristos, el a intrat efectiv în văzduhul sfinţeniei lui Iisus Hristos. Agneţul va fi desprins din trupul prescurii, aşa cum Mielul lui Dumnezeu S’a desprins din trupul Maicii Sale, aceasta fiind, la rândul ei, desprinsa din trupul omenirii? În legătură cu faptul naşterii Domnului, o cântare bisericească spune că fiecare din fapturile zidite de Dumnezeu aduce câte ceva: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunarea; pământul, peştera; puştiul ieslea; iar noi, pe Maica Fecioară? În acest fel, fiecare om care aduce la altar o prescură pentru Jertfă, el o oferă, simbolic, pe Maică Domnului, în numele neamului din care face parte.
Dimensiunea agneţului e delimitata de cele patru laturi ale peceţii, a câte 4 sau 5 centimetri. Preotul taie adânc pe linia fiecărei laturi, de fiecare dată rostind un citat din Profetul Isaia, cel care, cu opt secole înainte de naşterea Domnului, prevestise în amănunt patimile lui Iisus (din care pricină a fost supranumit Evanghelistul Vechiului Testament): Ca o oaie la’n junghiere S’a adus […] şi ca un miel fără ale glas împotriva celui ce-l tunde, aşa El nu-Şi deschide gura. […] Intru smerenia Lui I s’a răpit dreptatea. […] Neamul Său cine-l va spune.
Aici cred că e de trebuinţă un mic comentariu exegetic. Aparent, în textul lui Isaia se afla o eroare, întrucât termenii „oaie” şi ,,miel”, raportaţi drept comparaţie la una şi aceeaşi persoană, sunt inversaţi. De obicei, mielul este obiectul înjunghierii, nu şi al tunsorii, pe când oaia e obiectul amândurora. Tunderea oii e un act absolut normal în practica păstoreasca, dar a tunde un miel e o faptă iraţională, un act de demență, care n’ar putea fi explicat decât prin sadismul omului de a-şi batjocori victima înainte de a o ucide. Este exact ceea ce se va petrece cu Iisus. El nu Se va împotrivi nici judecăţii strâmbe, prin care I se va răpi dreptatea, nici umilinţelor la care Îl vor supune batjocoritorii, şi cu atât mai puţin morţii. Revenim la subiect.
Printr-o tăietura orizontală, agneţul e desprins din prescura, mişcare însoţită de cuvintele: Că viaţa I se ia de pe pământ? Preotul ridică astfel cubul din mijlocul prescurii, îl aşază, cu faţa în jos, în mijlocul discului, şi taie cruciş miezul până la coaja, rostind: Înjunghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi mântuirea lumii. Apoi îl întoarce cu pecetea în sus şi, luând copia, îi face o împunsătură în partea lui cea dreaptă, sub numele IS (IISUS), rostind: Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta I-a împuns-o, după care, luând cu amândouă mâinile două vase alăturate, toarnă din ele în potir, deodată, vin şi apa, însoţind mişcarea cu rostirea: şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturia lui. Apoi, făcând semnul binecuvântării peste potir: Binecuvântată este amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.38-44